Pitesti Half Marathon! Invitatie !(17 mai 2026)

Totul a început cu o invitație venită din partea firmei unde lucrez pentru a participa la Pitești Half Marathon. O invitație simplă, care la început părea doar încă un eveniment sportiv din calendar, dar care avea să se transforme într-una dintre cele mai frumoase experiențe de alergare. Tot de la firmă am primit și tricoul de concurs, unul dintre acele detalii mici care te fac să simți că faci parte dintr-o echipă încă înainte de start.

Cu o zi înainte și în dimineața cursei, ploaia a căzut fără oprire. Cerul părea hotărât să transforme semimaratonul într-o aventură prin apă și noroi. Drumurile luceau ude, iar aleile erau pline de bălți, nisip și crengi aduse de vânt. Totuși, chiar înainte de start, aproape ca într-un gest de respect pentru alergători, ploaia s-a oprit.În zona de start atmosfera era deja vie. Ne-am strâns colegii pentru poza de grup, am schimbat glume și pronosticuri despre timpi și cât de greu avea să fie traseul după atâta ploaie. Încălzirea a trecut repede, printre discuții și emoția aceea pe care orice alergător o simte înainte de cursă.

Apoi s-a dat startul.

Primul kilometru a trecut prin Piața Primăriei și pe Bulevardul Victoriei. Încercam să-mi găsesc ritmul fără să plec prea tare. Când am aruncat o privire la ceas și am văzut 4’44”, am zâmbit. Era un timp foarte bun, chiar dacă nu îmi propusesem să cobor sub 5 minute pe kilometru. Dar dacă picioarele au vrut, le-am lăsat.Kilometrul doi a fost și mai bun. Iar la kilometrul trei, coborârea pe Calea București și-a spus clar cuvântul în ritm și în timp. Totul părea ușor.

Dar știam că partea grea abia începea.

Urcarea înapoi pe Calea București și apoi ascensiunile din Parcul Trivale au schimbat complet cursa. Ploaia căzută peste noapte și dimineața lăsase urme serioase pe traseu. Bălți peste tot, nisip întins pe asfalt, crengi rupte. Trebuia să ocolești, să sari, să schimbi direcția din mers. Ritmul avea de suferit. Totuși, asta nu m-a deranjat prea tare.Mai interesant a fost alergatul prin adevărate pârâuri formate pe alei, unde apa curgea la vale pe lângă pantofi. Pentru câteva momente, semimaratonul părea mai degrabă un traseu de aventură decât o cursă de asfalt.

Kilometrii însă se adunau constant. La ieșirea din Parcul Trivale aveam deja 10 kilometri alergați și senzația că partea cea mai grea trecuse. Coborârea prin parc și traversarea bulevardelor m-au prins într-un elan perfect. Probabil aceea a fost cea mai ușoară și mai fluidă parte a traseului.Și pe bulevarde bălțile erau uriașe, dar deja nu mai contau.Am intrat pe Bulevardul Brătianu, unde traseul presupunea două ture. Beam apă la fiecare punct de hidratare și încercam să păstrez ritmul constant. Traseul fusese puțin modificat din cauza Raliul Argeșului, însă organizarea a fost bună și cursa curgea fără probleme.

La kilometrul 16 a venit urcarea spre Cartierul Craiovei. Adică exact pe lângă casă. Am avut senzația aceea ciudată și amuzantă că semimaratonul mă plimba prin propriul cartier. „Dau o tură prin cartier”, cum se spune. După aceea, coborârea spre Bulevardul Frații Golești a venit aproape natural.Deja mă gândeam la finish.Dar când am intrat pe linia dreaptă și am văzut poarta de sosire în depărtare, am simțit că mai am ceva energie rămasă. Am crescut ritmul să văd dacă pot. Și am putut.Am lansat sprintul final și am mai câștigat două locuri în clasament chiar înainte de finish.

Am terminat semimaratonul în 1h46’, iar ceasul îmi confirma imediat un nou record personal. Locul 33 la general și 15 la categoria de vârstă erau rezultate excelente, dar cel mai important lucru era altul:nu mă simțeam obosit.

După cursă au urmat felicitările, discuțiile cu colegii și prietenii, comparațiile de timpi și poveștile din timpul traseului. Iar porția de paste de la final a avut gustul acela pe care îl are doar mâncarea după 21 de kilometri alergați.

Și poate tocmai asta a fost frumusețea zilei: nu doar timpul, nu doar clasamentul, ci sentimentul că fiecare kilometru a meritat.