BRM200!Remember the Time! (04 apr 2026)

La 7:45 ajung la Arcul de Triumf, cu emoția aceea familiară care apare de fiecare dată înaintea unei ture lungi. Aerul e plăcut, cerul înnorat, iar asfaltul pare că încă nu s-a hotărât dacă va rămâne uscat. Suntem cam 45 de participanți,fețe cunoscute, dar și câțiva noi, toți cu același gând: 200 de kilometri nu se vor parcurge singuri.Semnez declarația, schimb câteva vorbe scurte, verific bicicleta încă o dată. La start, liniștea e spartă doar de clicul pedalelor și de câte un “baftă!”. Pornim.Primii kilometri prin București sunt un amestec de concentrare și adaptare. Traficul încă nu e pe deplin treaz, dar nici prietenos. Ne strecurăm, ne grupăm, ne reorganizăm. După aproximativ 10 km, cerul își dă verdictul: începe ploaia. La început timidă, apoi mai hotărâtă. Picăturile lovesc casca iar șoseaua capătă luciul acela înșelător.Ritmul scade ușor. Nu e momentul pentru eroii grăbiți, mai avem mult de pedalat. Grupul se întinde, apoi se adună din nou. Fiecare își găsește locul.După aproape 50 de kilometri, ajung la prima pauză: barul lui Bobiță din Fierbinți Târg, la km 48. Un loc simplu, dar perfect pentru ce avem nevoie.Nu stau mult. Corpul începe să se răcească dacă prelungesc stationarea.

Plec din nou, cu hainele încă umede, dar cu moralul ridicat.Următorii 8 kilometri par mai liniștiți. Ploaia se domolește, iar drumul începe să respire. La km 56 ajungem la primul punct de control, la Metereze. Aici e o altă atmosferă, mai organizată, mai “de cursă”. Opresc pentru pauza de masă.Și atunci, ca o recompensă tăcută, soarele apare timid printre nori. Nu încălzește mult, dar e suficient cât să schimbe totul. Hainele încep să se usuce, iar gândurile devin mai optimiste.Primii 56 de kilometri au trecut,cu ploaie, cu adaptare, cu începuturi ezitante. Dar cursa abia acum începe cu adevărat.

De la km 56, după pauza de la Metereze, lucrurile se așază într-un ritm diferit. Nu mai e agitația de la început, nici energia grupului compact. Drumul devine mai personal. Mai tăcut.Vântul din față își face simțită prezența aproape imediat. Nu e violent, dar e constant, apăsător, genul acela care te face să simți fiecare kilometru ca pe doi. Timp de aproape 19 km pedalez fără grabă, conștient că nu are rost să forțez. E o cursă lungă, iar răbdarea devine cel mai bun aliat.În minte apare inevitabil amintirea de anul trecut,câinii agresivi care au transformat un sector banal într-un mic coșmar. De data asta sunt atent la fiecare curte, la fiecare mișcare de pe marginea drumului. Orice lătrat îmi ridică pulsul mai mult decât efortul. Din fericire, rămân doar cu vigilența, nu și cu incidente.Urcarea de la Axintele vine ca o probă de echilibru. Nu e neapărat lungă, dar după vântul din față se simte mai grea decât ar trebui. O iau metodic, fără să mă ridic inutil din șa. Respirația se adâncește, picioarele protestează ușor, dar țin ritmul.Apoi, din când în când, vântul se schimbă. Sunt porțiuni scurte în care vine din spate, ca o mână invizibilă care te împinge. Bicicleta parcă prinde viață, iar viteza crește fără efort suplimentar. Sunt momente mici, dar prețioase.Drumul însă nu iartă. Găurile din asfalt apar pe neașteptate, adevărate capcane. Unele le vezi la timp, pe altele le simți. Fiecare evitare reușită e o mică victorie. Concentrarea rămâne sus.În jur, câmpurile verzi se întind cât vezi cu ochii. E liniște, e spațiu, e o senzație de libertate care compensează efortul. Din când în când mă intersectez cu câte doi-trei bicicliști,schimburi scurte de priviri, un salut din cap, fiecare prins în propria cursă.Până la Lehliu Gară, unde se află al doilea punct de control, merg singur aproape tot timpul. Singur cu vântul, cu gândurile și cu ritmul meu. Soarele, care mai devreme abia îndrăznea să apară, acum își face simțită prezența serios. Hainele groase, bune la început, devin o povară. Încep să transpir din ce în ce mai mult, iar fiecare rază de soare pare mai intensă.Când ajung la km 107, simt că am trecut printr-un test de răbdare și adaptare. Nu a fost spectaculos, dar a fost esențial. Genul acela de segment care nu te definește prin viteză, ci prin felul în care reziști și mergi mai departe.La Partid trag pe dreapta pentru un sandviș. Simplu, rapid, exact cât trebuie. Nu e pauză lungă, doar un moment de realimentare și resetare. Apoi din nou pe drum.

De la km 107 plec din nou la drum cu senzația aceea ciudată de “nici proaspăt, nici obosit complet”. E mijlocul cursei, locul unde începe adevărata luptă. Și, ca și cum ar fi fost stabilit dinainte, vântul din față revine. Aproape 12 km mă ține în priză, constant și enervant. Nu e suficient de puternic încât să mă oprească, dar suficient cât să-mi macine ritmul și răbdarea.Pedalez calculat, fără să forțez. Știu că va veni și momentul meu.Și vine.Direcția se schimbă, drumul se deschide, iar vântul începe să mă împingă din spate. Simt imediat diferența, bicicleta devine mai ușoară, picioarele prind curaj. Mă dezlănțui. Pe următorii 15 km țin o medie de aproximativ 30 km/h, ceea ce, în contextul cursei și al traseului, e o mică victorie personală.Dar vine cu un cost.Faptul că nu mai consum carbohidrați rafinați începe să se simtă. Energia e mai “curată”, dar nu mai explodează la comandă. Picioarele trag, dar parcă fără acea scânteie de altădată. Fiecare accelerare cere mai mult. Fiecare urcare, chiar și scurtă,se simte mai intens.Traseul devine valonat. Urcări scurte, coborâri scurte. Nimic lung, nimic constant. Un ritm fragmentat care nu te lasă să te așezi. Exact genul de profil care te consumă pe nesimțite.În Fundulea trag pe dreapta, într-o stație de autobuz. Prima pauză mai serioasă din acest segment. Soarele e acum aliatul meu,încălzește plăcut, usucă hainele, îmi relaxează mușchii. Profit de moment: fac câteva exerciții pentru picioare, întinderi ușoare, încerc să “resetez” corpul.E liniște. Doar vântul și, din când în când, câte o mașină care trece.După pauză, plec mai domol. Nu mai e momentul de forțat. Pedalez rotund, economicos, cu gândul deja la punctul 3 de control. Kilometrii trec fără grabă, dar sigur.Când ajung la indicatorul cu Domeniile Solacolu, simt un mic val de satisfacție. Scot telefonul, fac înregistrarea în aplicația BrevetCard, gestul acela simplu care confirmă că ești încă în cursă, că totul merge conform planului.Scot ultimul sandviș pregătit de acasă. Îl mănânc încet, conștient că e ultima “bucată de acasă” din ziua asta lungă. Are alt gust acum,nu doar de mâncare, ci de energie necesară.Mai sunt 50 de kilometri până la final.Nu sună mult. Dar după 150 deja par altfel.

De la km 150 plec cu sentimentul clar că intru în ultima treime a cursei,acolo unde fiecare detaliu contează. Primii 2 kilometri și jumătate nu sunt deloc prietenoși: vântul din față încă mai are ceva de spus. Nu e lung segmentul, dar e suficient cât să mă țină încordat.Apoi vine momentul pe care îl așteptam. Trec din nou pe lângă locul unde, altădată, haita de câini transforma drumul într-un test de nervi. De data asta însă sunt în siguranță, îngrădiți. Trec fără incidente, dar nu fără să arunc o privire atentă,reflexul rămâne.Virez dreapta și, ca printr-un pact tăcut cu drumul, totul se schimbă. Vântul vine din spate. Dintr-odată, bicicleta prinde aripi.Terenul e plat, perfect pentru ce urmează. Apăs pedalele mai hotărât și viteza urcă. 35… 38… aproape 40 km/h. E genul acela de rulaj care te face să uiți pentru câteva minute de oboseală. Simți doar vântul, viteza și drumul care fuge pe sub tine.Trec prin Sohatu și apoi prin Progresu, localități care se derulează rapid, ca niște repere într-un vis accelerat. Intru pe DJ301 – Calea București și continui în același ritm bun, aproximativ 8,6 km.Dar segmentul acesta vine cu frustrările lui.Trecerile peste calea ferată. Sunt vreo cinci și le urăsc pe fiecare. Te obligă să încetinești, să te ridici din șa, să fii atent. Două dintre ele sunt într-o stare deplorabilă,zdruncină tot, de parcă bicicleta ar trece printr-un test de rezistență. Ritmul se rupe de fiecare dată.Virez stânga și ajung la podul peste râul Dâmbovița. Imaginea e aproape ireală. Podul e găurit, degradat, parcă trecut printr-un bombardament. Trec cu grijă, alegând fiecare linie ca să evit ce e mai rău.Zona din jur nu ajută deloc.e plină de deșeuri, un contrast dur față de câmpurile deschise de mai devreme. E unul dintre acele momente în care nu mai e doar despre efort fizic, ci și despre cum gestionezi ce vezi în jur.După încă 2 km ajung la punctul de control 4, la indicatorul cu localitatea Poșta. Oprirea vine la fix.Fac înregistrarea în aplicație, mecanic, aproape automat. Apoi pauza scurtă pentru nevoi fiziologice,necesară, fără discuții.Verific bidonul.Mai sunt doar trei înghițituri de apă.Și încă aproape 20 de kilometri până la final.

De la km 181 plec cu un singur gând: gata, e al meu. Timpul nu mai e un adversar,dimpotrivă, e de partea mea. Îmi dau seama clar că voi ajunge pe lumină, deși plecasem pregătit mental pentru final în întuneric. E o mică victorie în sine.Drumul însă nu devine mai ușor. Ilfovul își arată din nou limitele,sectoare de asfalt peticit, porțiuni degradate care te obligă să rămâi atent până la capăt. După atâția kilometri, orice groapă pare mai adâncă, orice vibrație mai obositoare.Intru în București odată cu traficul. Mașini, claxoane, grabă,un contrast total față de liniștea câmpurilor de mai devreme. Dar nu mă mai afectează. Mai sunt doar 3 kilometri. Trei.Pedalez cu un zâmbet abia schițat. Nu accelerez inutil, dar nici nu încetinesc. E finalul, și vreau să-l simt până la capăt.Ajung la ultimul punct de control,Terasa Grill LaFamily. Oprirea e simplă, dar încărcată de sens: s-a terminat.9 ore și 45 de minute. Mult sub limita de 13 ore și 30. O cursă solidă.Arunc o privire pe ciclocomputerul Garmin. Caseta tehnică arată bine ,viteza medie aproape de 25 km/h. Nu perfect, dar exact cât trebuie pentru ziua asta.Mă uit la bicicletă și zâmbesc: e acoperită de murdărie, stropită, obosită parcă la fel ca mine. Semn că am trecut prin toate.

Îi salut pe băieții ajunși înainte. Schimbăm felicitări, impresii, glume scurte,genul acela de conversații pe care doar cei care au tras cot la cot le înțeleg cu adevărat. Mai apar și alți rutieri, fiecare cu povestea lui din cursă.Stăm puțin, suficient cât să simțim că momentul contează. Medaliile nu sunt aicile,voi lua la brevetul de 300 km. Nu contează. Finalul e deja câștigat.După un timp, îmi iau la revedere. Oboseala începe să se așeze, liniștită.Urc în autobuz spre Arcul de Triumf. Bucureștiul trece pe lângă mine altfel acum,mai calm, mai tăcut. De acolo, mașina mă duce spre casă, spre Pitești.200 de kilometri în urmă.Și încă o poveste dusă până la capăt.

Concluzii:

-O cursa de 200 km finalizata fara incidente.

-Am testat pantalonii de anduranta si intradevar sunt foarte buni,imi permite sa merg pe distanta lungi fara pauze.

-Saua nu mi-a creat probleme desi am mai verificat odata setarile pe inaltime,fata-spate si unghiul fata de sol.