BRM300!Challenge! (18 apr 2026)

Soarele abia se înălța peste oraș când am ajuns la locul de start. Cerul era senin, deși prognoza anunța vânt puternic și ploaie pe parcursul zilei. Lângă mine, zeci de rutieri își verificau ultimele detalii, roțile, lanțurile, echipamentul. Atmosfera era electrică, o combinație între emoție și concentrare.Am ridicat rucsacul pe umeri, ușor, pentru că știam că va trebui să mă bazez pe el pentru mersul de noapte. Erau acolo hainele de rezervă, pentru orice schimbare neașteptată de vreme. În rest, eram îmbrăcat lejer, simțind aerul proaspăt al dimineții pe piele.

Ședința tehnică a trecut rapid: reguli, rută, puncte de control, siguranță. La ora 8:08, sunetul startului a tăiat liniștea dimineții și zeci de picioare au început să se rotească în sincron, dând viață drumului dinaintea noastră.300 de kilometri. Provocarea mea personală. Astăzi nu conta experiența, ci dorința de a duce cursa până la capăt. Vântul și norii grei din prognoza meteo păreau că lipsesc de la orizont, dar cerul senin de la start îmi oferea încredere.Fiecare pedală era un mic test: ritmul inimii, tensiunea picioarelor, calculul energiei. Știam că urma o noapte lungă, dar eram pregătit, echipat pentru întuneric și pentru ploaie, dar cu sufletul fierbinte pentru fiecare kilometru parcurs.Și, astfel, am început aventura, nu doar a unui traseu de 300 km, ci a unei confruntări cu mine însumi, cu oboseala, cu vremea și cu visul de a ajunge la linia de sosire.

Startul s-a dat, ordonat, plin de promisiuni. Dar adevărata cursă începea abia după primii kilometri.

Km 0-64; traversăm Bucureștiul. Traficul încă somnoros de dimineață, semafoare, intersecții, pasaje, toate fragmentau plutonul. Fiecare pasaj rutier era ca o sită: grupul se întindea, se rupea, se reconfigura. Nu forțam. Îmi repetam constant că nu aici se decide cursa. Ritmul meu era calm, controlat.

Zona Pipera–Voluntari a trecut aproape mecanic, cu atenția împărțită între drum și ceilalți rutieri. Deși soarele era sus pe cer, aerul rămânea surprinzător de rece. Genul acela de răcoare care îți intră în mâini și nu mai pleacă.La ieșirea din București, direcția nord ne-a întâmpinat fără menajamente: vântul. Nu o adiere, ci un partener constant, apăsător. În câmp, unde nu aveai niciun adăpost, îl simțeai cum îți taie ritmul, cum te obligă să muncești pentru fiecare kilometru.Acolo mi-am dat seama de prima greșeală mică: mănușile. Le aveam la mine, dar uitasem să le pun. Degetele începeau să amorțească ușor, iar ghidonul devenea mai puțin prietenos. Nu era ceva critic, dar era genul de detaliu care, în 300 km, poate conta.Prima oprire a venit exact cum o plănuisem: Maia. Un sandviș simplu, pregătit de acasă, mâncat fără grabă, dar fără să pierd prea mult timp. Îmi place să respect planul; în cursele de anduranță, disciplina face diferența.Am urcat din nou pe bicicletă și am reintrat în lupta cu vântul. Câmp deschis, cer încă senin, dar cu promisiuni incerte la orizont.

După aproximativ 3 ore, ajung la PC 1. Nu era doar un punct de control, era prima confirmare că ritmul meu funcționează. Îmi acord câteva momente în plus, nu doar pentru verificări, ci pentru ceva ce îmi place cu adevărat: fotografiile.Întotdeauna încerc să surprind natura în astfel de momente. Lumina dimineții peste câmpuri, drumurile care par nesfârșite, liniștea aceea întreruptă doar de vânt și de roțile bicicletelor. În mijlocul efortului, există o frumusețe aparte, una pe care nu o vezi dintr-o mașină, ci doar pedalând, kilometru cu kilometru.

Și știam că abia începusem.

Km 64-100; după agitația și lupta constantă cu vântul de la ieșirea din București, segmentul km 64-100 a venit ca o schimbare de stare.

Localitățile prin care treceam păreau adevărate oaze. Case liniștite, garduri joase, câini tolăniți la soare și, mai ales, liniștea aceea specifică satelor, o liniște care, pentru câteva minute, te protejează de vânt. Parcă strada îți oferea un scurt respiro, o pauză nescrisă în ritmul cursei.În afara lor, câmpul se deschidea din nou larg, dar de data asta îl priveam altfel. Verdele culturilor avea un efect neașteptat, un fel de pansament psihic. După zeci de kilometri de concentrare și efort, peisajul devenea aliat.Cerul era de un albastru curat, aproape perfect. Linia orizontului, simplă, clară, fără obstacole, crea o senzație de libertate greu de descris. Pentru câteva momente, uitam de distanță. Pedalam și doar eram acolo.Copacii răzleți de pe marginea drumului adăposteau cuiburi de ciori. Le vedeam cocoțate sus, statice sau mișcându-se agitat, ca niște martori tăcuți ai cursei mele. Era un detaliu mic, dar viu, dovada că drumul nu era doar al nostru.Apoi a venit o porțiune neașteptat de bună. Vântul, care până atunci fusese adversar, s-a schimbat, bătea din lateral-spate. Nu suficient cât să te împingă complet, dar destul cât să simți că, în sfârșit, nu mai lupți pentru fiecare metru. Ritmul a crescut natural, fără efort suplimentar.

Am trecut prin Baba Ana, un alt punct pe hartă care a rămas mai mult ca senzație decât ca loc. Și, ca orice cursă reală, nu a lipsit nici mica încercare: o porțiune de drum prost, vreo 2 kilometri. Destul cât să-ți zdruncine mâinile, să-ți testeze atenția și să-ți amintească faptul că nu totul poate fi controlat.Un moment interesant a fost trecerea de două ori peste noua autostradă; contrastele erau evidente: noi, pe drumurile secundare, în ritm uman, dedesubt fluxul rapid, continuu, al mașinilor. Două lumi diferite care se intersectau pentru câteva secunde.Cu timpul acumulându-se constant, dar fără să simt presiune, am ajuns la PC 3 după 4 ore și 54 de minute. La granița dintre județele Prahova și Buzău.

A fost genul de moment în care nu te oprești doar fizic, ci și mental, un mic bilanț: ritmul bun, corpul cooperant, moralul sus.Și, undeva în spate, gândul clar: drumul e încă lung, dar sunt exact unde trebuie să fiu.Perfect, aici începe miezul cursei, locul unde nu mai pedalezi doar cu picioarele, ci și cu mintea:Borna de 100 km a venit fără festivism, dar cu greutate. Nu mai era doar un început promițător, era dovada că intram cu adevărat în cursă.

Următoarea oprire planificată: Amaru. Numele locului m-a făcut să zâmbesc, inevitabil, gândindu-mă la vorba aceea: „bei să-ți îneci amarul”. Eu nu beam, dar îmi hrăneam corpul cu exact ce aveam nevoie, un sandviș și un iaurt de băut. Simplu, eficient, fără excese.

Dar după pauză, realitatea s-a întors brusc: vânt din față. Nu constant, ci în rafale puternice, imprevizibile. Genul de vânt care nu doar te încetinește, ci te consumă.Au urmat aproximativ 50 de kilometri grei. Fiecare dintre ei câștigat. Nu era loc de orgoliu, doar gestionare. Pauze scurte pentru picioare, câteva secunde în care să le las să respire, să nu se încarce prea tare. Ritmul devenise mai fragmentat, dar controlul era încă acolo.În jurul kilometrului 150, o nouă pauză de masă. Din nou sandviș, dar de data asta ceva a ieșit în evidență: curmalele. Dulci, dense, aproape perfecte. În momentele acelea, nu sunt doar o gustare, sunt combustibil pur și moral în același timp.Apoi, un moment de cotitură: ieșirea din Cocora. Schimbarea direcției a schimbat totul. Vântul, care până atunci fusese adversar constant, s-a transformat în aliat. Bătea din spate.Am simțit imediat diferența. Bicicleta parcă plutea. Ritmul a crescut natural, fără să forțez. După zeci de kilometri de luptă, în sfârșit exista o senzație de recompensă.

Până la Căzănești am mers tare. Nu din ambiție oarbă, ci pentru că era momentul potrivit să profit. Apoi, o scurtă porțiune cu vânt lateral, suficient cât să-mi reamintească să rămân atent și din nou vânt din spate până la Lehliu Gară.Aceste segmente au făcut o diferență enormă. Nu doar în timp, ci în moral. În cursele lungi, astfel de momente pot reseta complet starea mentală.La punctul de control, oprirea a fost scurtă. Fără pierderi de timp: câteva curmale, apă, verificare rapidă. Știam deja că nu pauzele lungi mă duc mai departe, ci constanța.Și, pentru prima dată în ziua aceea, am simțit clar că balanța începe să se echilibreze: nu mai eram doar eu împotriva traseului, începeam să lucrez împreună cu el.

Aici cursa începe să capete tensiune, nu doar fizică, ci și psihica: La km 195, ajung la punctul de control după 9 ore și 45 de minute. Nu era un timp rău, dar nici nu mai conta atât de mult. Simțeam deja cursa în picioare, în spate, în fiecare mișcare.

Plec din Lehliu Gară și, aproape imediat, realitatea lovește: pană.Un moment scurt de neîncredere, „nu acum”. Dar în astfel de ture nu există loc pentru frustrare. Doar acțiune. Întorc bicicleta, scot roata, verific. Găsesc spinul destul de repede în cauciuc. Un mic dușman, dar suficient cât să mă oprească.

Repararea merge bine, fără grabă, dar eficient. Totuși, timpul trece. Și îl simți altfel când știi câți kilometri mai ai.Reintru pe traseu. Surprinzător, vântul puternic aproape dispăruse. Rămăseseră doar adieri ușoare. O liniște înșelătoare.Ridic privirea și înțeleg de ce.Orizontul era negru. Nu doar înnorat, ci dens, apăsător. Nori grei, străpunși din când în când de fulgere. În contrast, în lateralul meu, cerul ardea. Un apus roșu-portocaliu intens, ca un incendiu uriaș care cuprinsese tot cerul.

„Poate scap…”, gândul apărea și dispărea, fără convingere.

Drumul m-a dus prin Fântâna Doamnei, un loc care părea desprins din altă poveste. Două lacuri de o parte și de alta, liniștite, reflectând culorile dramatice ale cerului. Era o frumusețe stranie, aproape cinematografică.Acolo, pentru o clipă, totul a devenit tăcut. Doar eu, bicicleta și peisajul.Dar știam că liniștea nu va dura.Am ajuns la punctul 5 de control, într-o localitate de pe Lacul Sărulești. O oprire scurtă, dar încărcată. Nu mai era doar despre alimentare sau timp, era despre ce urma.

Noaptea se apropia. Furtuna, probabil, la fel.

Și cursa intra într-o nouă etapă.

Aveam 11 ore și 15 minute și 220 km în picioare când plec din punctul de control. Nu mai era loc de calcule complicate, obiectivul era simplu: să merg cât mai mult pe lumină naturală.Dar cerul avea alt plan.Primele picături de ploaie au apărut timid, aproape ca un avertisment. Razele soarelui, ascunse în spatele norilor grei, abia mai reușeau să lumineze drumul. Lumina aceea difuză, rece, îți spune clar că ziua se retrage.Mă opresc în Dârvari. Nu mult, eficient. Echiparea bicicletei, echiparea mea și ultimul sandviș. Un moment scurt de ordine înainte de necunoscut. În apropierea lacurilor, frigul se simțea tăios, pătrunzător.

Repornesc.

Noaptea vine repede. Și, odată cu ea, apar alți adversari: câinii. Noaptea devin teritoriali, neiertători. Simți fiecare lătrat mai aproape, fiecare umbră mai intensă. Nu ai luxul de a te relaxa complet.Drumul rămâne bun, dar apa începe să-și facă loc. Bălțile apar din ce în ce mai des, iar ploaia se instalează într-un ritm ușor, dar constant. Nu suficient cât să te oprească, dar destul cât să te țină în alertă.Ajung la penultimul punct de control, o troiță la km 269. Un loc simplu, aproape simbolic. Bifez în aplicație. Fără pauză reală. Doar confirmarea că sunt încă în cursă.

Intru în Ilfov. Bălțile cresc, ploaia se apropie din față, ca un zid lent. Nu mai există ezitare, merg continuu. Pauzele sunt doar pentru fotografii, acele scurte momente în care vrei să păstrezi ceva din tot ce trăiești.

Și apoi, Bucureștiul.Îl simți înainte să-l vezi. Lumini, mișcare, viață. Respir ușurat. După atâtea ore de câmp, vânt și întuneric, orașul devine un refugiu. Mă bucur de luminile lui, chiar dacă asfaltul este, pe alocuri, obosit și dur.Pe aici am mai trecut de nenumărate ori. Și totuși, acum e diferit. Pentru că fiecare kilometru de până aici contează.

În cele din urmă, ajung la Arcul de Triumf.16 ore.Timpul-limită era 20.

300 km în 16 ore, cu mult vânt din față, mai mult decât bine. O medie de mers de 22,4 km/h, câștigată, nu primită.Și exact când mă opresc, când corpul începe în sfârșit să înțeleagă că s-a terminat… începe ploaia. Dar nu oricum. Torențială. Ca și cum toată furtuna care m-a urmărit aproape toată ziua a decis, în sfârșit, să cadă.Zâmbesc.Am scăpat.Provocarea celor 300 km în regim randonneur, dusă până la capăt. Nu perfect, nu ușor, dar complet.Asta nu e doar ciclism.

E anduranță pură