Exploratorii M - BRM400!Audax!

Trezirea și startul

M-am trezit la ora 4:00, cu inima bătând ușor mai repede decât de obicei. Afară plouase, iar aerul mirosea a pământ ud și asfalt rece. Echipat sumar, bluza subțire și pantalonii de vară, am făcut ultimele pregătiri și mi-am verificat bicicleta.De data aceasta, startul a fost special pentru mine: Pitesti, orașul meu natal, a devenit punctul de plecare pentru BRM400, iar Iulian a fost de acord să plec de aici. La 5:07, pedalele au început să se învârtă, marcând începutul celor 400 km cu 2.400 de metri diferență de nivel, pe care trebuia să-i parcurg în maxim 27 de ore.

Primii kilometri

Orașul Pitesti, așezat pe dealuri, m-a întâmpinat cu primele urcări. Aerul dimineții era proaspăt, dar ușor umed de ploaia de cu o noapte înainte. Am ajuns destul de repede la primul punct de control: cimitirul unde odihnește fostul nostru coleg de anduranță, Petre Popa. Un moment de reflecție și recunoștință înainte de a continua traseul.De la cimitir, am părăsit DN67B și am virat dreapta pe DC163A, intrând într-o zonă rezidențială unde colegul nostru a locuit. Pedalatul pe aceste străzi liniștite mi-a dat un sentiment ciudat de familiaritate și melancolie, ca și cum fiecare pedală mă apropia de amintiri din trecut.

Traseul dintre Pitesti și Mioveni

Zona pe care o străbat acum e definită de coborâri și urcări abrupte, dar scurte. Problemele nu vin doar din pante: nisipul rămas după iarnă amenința să transforme fiecare frânare într-un joc de echilibru precar. Treptat, ies din zona rezidențială și traversez Parcul Trivale, locul unde de obicei îmi consum alergările, dar acum îl simt altfel, mai liniștit, mai pregătit pentru efortul care mă așteaptă.Podurile peste Argeș și Râul Doamnei îmi marchează trecerea către Ștefănești, unde ma asteapta oconfruntare cu o urcarea abruptă de 18%. Drumul de pe coborâre era complet blocat, plin de dale de beton, rezultatul unei surpări recente. Nu am avut de ales decât să iau bicicleta în brațe și să continui drumul, fiecare pas fiind o mică bătălie cu terenul.

După această provocare, traseul devine mai prietenos: coborâri abrupte și urcări scurte, care mă aduc în Mioveni. Orașul abia se trezește la viață; ici-colo se mișcă câte un om, o mașină, iar liniștea dimineții îmi permite să aud doar respirația mea și sunetul roților pe asfal.

rasarit pe dealurile din jurul Pitestului

Părăsind Mioveniul, virez pe DN73D și înaintez constant, chiar dacă drumul urcă ușor. Localitățile Davidesti, Vulturesti și Hârtiesti trec pe rând sub roți, iar pe marginea drumului mă opresc pentru câteva secunde, captivat de multitudinea de izvoare și de macii roșii care parcă străluceau în lumina dimineții. Natura și liniștea locurilor devin un fel de combustibil pentru pedalele mele, iar monotonia drumului e ruptă de aceste mici spectacole ale primăverii.Nu am rezistat tentației și m-am oprit pentru câteva fotografii. Macii roșii contrastau puternic cu verdele crud al dealurilor, iar după ploaia din timpul nopții atmosfera era incredibil de curată. Cerul începea să se deschidă, iar peisajul părea scos dintr-o carte poștală.

La ora 7:47 aveam 2 ore și 40 de minute de cursă și ajunsesem la kilometrul 52, în localitatea Boteni. Bicicleta mergea excelent, viteza era în jur de 30 km/h, iar eu mă bucuram de fiecare metru parcurs și de liniștea dimineții.Câțiva metri mai în față, pe partea dreaptă a drumului, se afla un câine destul de mare. Stătea cu spatele la șosea și nimic nu lăsa să se întrevadă ce urma să se întâmple.Totul s-a petrecut în câteva fracțiuni de secundă.Câinele s-a întors brusc spre drum și a pornit în traversare. Din experiență, mă așteptam să treacă repede sau să se răzgândească și să se întoarcă de unde venise. În schimb, exact când a ajuns pe traiectoria mea, s-a oprit.

Impactul a fost inevitabil.

A urmat o căzătură zdravănă, una dintre acele căzături care te lasă pentru câteva momente fără repere. M-am ridicat aproape instantaneu, împins mai degrabă de adrenalină decât de convingerea că sunt în regulă.Durerea însă nu a întârziat să apară.La o primă evaluare, ambii genunchi erau plini de sânge. Genunchiul drept arăta cel mai rău: avea două zone mari, complet jupuite, care atrăgeau imediat privirea. După numai 52 de kilometri din cei 400 programați, cursa lua o întorsătură la care nu mă așteptasem.Am verificat rapid și bicicleta. Nici ea nu scăpase complet. Cornele ghidonului erau strâmbe, geamul de protecție al schimbătorului era spart, iar șaua purta acum câteva zgârieturi serioase. Nimic care să împiedice deplasarea, dar suficiente semne cât să-mi amintească de impact.

Durerea însă era adevărata problemă.

M-am tras la marginea drumului și m-am așezat în iarbă. În acel moment nu realizam încă toate rănile pe care le aveam. Mă concentram doar pe senzația puternică de durere și pe nevoia de a-mi reveni.Apoi am observat ceva ciudat.Nu îmi aminteam exact ce caut acolo. Nu eram sigur de unde veneam și nici măcar ce zi este. Întrebări simple, la care în mod normal răspunzi instantaneu, rămâneau fără răspuns.Am rămas așezat aproximativ zece minute.Încet, lucrurile au început să se limpezească. Gândurile s-au reașezat, iar răspunsurile au revenit unul câte unul. Mi-am dat seama unde sunt, ce fac și de ce mă aflu pe acel drum într-o dimineață de mai.M-am ridicat, am verificat încă o dată bicicleta și am decis să continui.

Pe măsură ce pedalam, mintea părea să se reașeze complet. Fiecare kilometru aducea înapoi câte puțin din normalitate. Peisajele din jur aveau și ele efectul lor liniștitor. Dealurile verzi, liniștea satelor și lumina dimineții mă ajutau să mă desprind de momentul accidentului.Rănile de la picioare usturau la fiecare mișcare, însă vestea bună era că puteam pedala. Atâta timp cât picioarele răspundeau la comandă, cursa putea continua.După ce am trecut prin Boteni, Mușcel și Suslănești, am ajuns la kilometrul 70, unde am virat dreapta pe DN73. Acolo mă aștepta prima urcare serioasă a zilei, primul test adevărat după căzătura care îmi schimbase complet începutul de ziPrima urcare mai serioasă a zilei vine imediat după intrarea pe DN73. Nu este o cățărare spectaculoasă prin cifre, dar cei aproximativ 3 kilometri de pantă sunt suficienți pentru a-mi testa picioarele după căzătura de la Boteni.Din fericire, priveliștea compensează orice efort.În fața mea se deschid Munții Iezer-Păpușa, care încă mai păstrează pete de zăpadă pe culmile cele mai înalte. În jur, Dealurile Muscelului se succed într-un peisaj amplu și liniștitor. Lumina dimineții pune în valoare toate nuanțele de verde, iar după ploaia din noaptea precedentă vizibilitatea este excelentă.

În vârful Dealului Mateiaș se află mausoleul ridicat în memoria eroilor din Primul Război Mondial. Pentru mine, acesta reprezintă și al doilea punct de control al traseului.Fac câteva fotografii și îmi continui drumul. Traseul părăsește șoseaua principală și se strecoară prin spatele mausoleului, pe DC27. Odată ajuns aici, traficul dispare aproape complet, iar liniștea zonei îmi permite să mă bucur și mai mult de peisaj.Accidentul din urmă cu puțin timp încă își face simțită prezența prin usturimea rănilor, însă constat cu surprindere că sunt în continuare într-un timp bun. Acesta este momentul potrivit pentru prima pauză de masă.Mă opresc pe marginea drumului și scot proviziile pregătite de acasă. Beau un iaurt, mănânc câteva înghițituri dintr-un sandviș și completez cu câteva curmale. Nimic sofisticat, doar combustibilul necesar pentru orele lungi care mă mai așteaptă.Profit de oprire pentru câteva fotografii și câteva filmări. Atmosfera este prea frumoasă pentru a trece mai departe fără să păstrez câteva amintiri.

După câteva minute mă urc din nou pe bicicletă.DC27 mă conduce spre satul Piatra, așezat sus, pe creasta unui deal. Asta înseamnă un singur lucru: urmează din nou urcarea. După aproape 80 de kilometri și un început de zi care îmi oferise deja de toate, liniște, peisaje superbe și o căzătură serioasă, continui să împing pedalele înainte, către următoarea bucată de drum.Strada pe care urc și cobor este îngustă, dar priveliștile din jur compensează fiecare metru pedalat. Traversez o parte din sat pe urcare, apoi o coborâre ușoară mă conduce către pante abrupte de coborâre.Când încerc să folosesc frânele, constat imediat că mâna dreaptă nu mă mai ascultă cum trebuie. Mă opresc brusc și, privind mai atent, realizez că situația este mai gravă decât părea la prima vedere. Nodurile de la degetele mâinii drepte sunt zgâriate și pline de sânge, cotul și umărul drept au și ele răni serioase, iar bluza pe care o prețuiesc enorm este ruptă la cot și umăr.

Pentru câteva secunde mă surprinde o dilemă: să continui sau să mă întorc acasă?Respir adânc și decid: fie ce-o fi, continui.Cobor pe lângă bicicletă, încet, cu grijă. Este incredibil cât de abruptă este panta, dar din fericire nu este suficient de lungă încât să nu pot forța o parte din coborâre direct pe bicicletă. Disconfortul este evident, dar pedalez totuși acolo unde pot.După câteva minute ajung pe DN72A, unde coborarea este mult mai blândă. Pedalez cu toată forța înainte, încercând să recuperez cât mai mult teren fără a-mi agrava rănile.Chiar dacă mai urmează câteva coborâri accentuate, strategia mea devine clară: folosesc fiecare segment mai ușor pentru a-mi menține ritmul și pentru a continua cursa. În acele momente, nu există altă opțiune decât să mă adaptez și să îmi folosesc rațiunea și corpul la maxim.

Odată ajuns pe DN72A, lucrurile încep să se așeze. Durerea este încă prezentă, însă nu mă mai preocupă la fiecare pedală. Mă concentrez pe drum și pe ceea ce mă înconjoară.Și chiar este o plăcere să pedalezi pe aici.Drumul a fost asfaltat parțial în ultimii ani, iar diferența se simte imediat. Există încă porțiuni care îți pun serios la încercare atenția și bicicleta, însă în ansamblu traseul este mult mai prietenos decât mă așteptam.La un moment dat trec pe lângă Cetățuia, locul unde se află mănăstirea ridicată de Negru Vodă pe vârful unei stânci impresionante. Privită de la distanță, pare suspendată între cer și pământ, motiv pentru care mulți îi spun „Meteora României”. Este unul dintre acele locuri care te fac să încetinești instinctiv și să privești câteva clipe în jur.Kilometrii continuă să se adune și, în cele din urmă, ating prima sută de kilometri ai zilei.100 din 400.Privesc timpul și nu sunt foarte încântat. Aproape șapte ore de la start nu îmi oferă prea multă încredere. Pe de altă parte, încerc să fiu realist: în acest prim segment am acumulat aproape 1.000 de metri diferență de nivel, cea mai dificilă parte a traseului din punct de vedere al cățărării. În plus, accidentul din Boteni mi-a consumat timp, energie și concentrare.

Continui spre Voinesti, iar puțin mai jos virez stânga pe DJ712A, în direcția Vulcana-Băi.Nu am mai fost niciodată pe aceste drumuri și tocmai asta îmi stârnește curiozitatea.Șoseaua urcă domol, asfaltul este bun, iar drumul atât de îngust încât ai impresia că traversezi curțile oamenilor. Traficul este aproape inexistent și mă bucur de liniștea locului.După câțiva kilometri fac dreapta pe DC139A.La început pare o urcare obișnuită. Îmi găsesc ritmul și reușesc să o termin fără probleme. Mă gândesc că poate am trecut cu bine și de această dificultate.Numai că, după doar câteva pedale, drumul se ridică din nou în fața mea.De data aceasta nu mai este o simplă rampă.Este o urcare lungă, susținută și mult mai serioasă, una dintre acele pante care te obligă să uiți de peisaje și să te concentrezi exclusiv pe următoarea apăsare de pedală.Urcarea care mă întâmpină este suficient de abruptă încât să nu mai aibă rost să mă încăpățânez.Decid să fac pushbike.Pentru orgoliu poate că nu este cea mai plăcută alegere, însă pentru picioarele mele este cu siguranță cea mai bună. După aproape 120 de kilometri, cu răni încă proaspete și multe ore de pedalat înainte, fiecare decizie trebuie luată cu gândul la finalul brevetului, nu la câștigarea unei lupte inutile cu o pantă.

Din fericire, urcarea nu este foarte lungă și ajung destul de repede în vârf. O cruce mare îmi confirmă că am trecut de punctul cel mai înalt al acestui segment. Pe aici trece și Via Muntenia, traseul de drumeție care traversează Carpații, iar locul oferă o perspectivă superbă asupra dealurilor din jur.Mă opresc câteva minute.Priveliștea merită pe deplin pauza. Dealuri verzi cât vezi cu ochii, poieni răsfirate și sate ascunse printre copaci. Fiind duminică, din poienile din apropiere se aud acorduri de muzică și voci vesele. Oamenii petrec, se bucură de ziua liberă și de vremea frumoasă, în timp ce eu îmi continui propria aventură pe două roți.După câteva fotografii și câteva momente de contemplare, pornesc din nou la drum.Cobor panta pe lângă bicicletă, câteva sute de metri bune. După accidentul de dimineață nu mai am niciun motiv să îmi asum riscuri inutile. Siguranța mea primează.Mai jos, drumul devine mai blând și pot urca din nou în șa. Până la intersecția cu DN71 se coboară constant și fără dificultăți. Profit din plin de acest lucru și recuperez o parte din timpul pierdut pe urcările precedente.Este unul dintre acele segmente în care bicicleta pare că înaintează singură, iar kilometrii se adună fără efort.

De aici și până la Pucioasa, respectiv următoarea cățărare a zilei, nu mai este decât o aruncătură de băț. Cunosc foarte bine această zonă. Am traversat-o de nenumărate ori în ambele sensuri, iar gândul mă poartă inevitabil către începuturile mele în ciclismul de anduranță.Prima mea tură de anduranță a trecut chiar pe aici.Între timp s-au adunat multe mii de kilometri, numeroase brevete și experiențe care atunci păreau imposibile. Acum, revenind pe aceste drumuri, simt că pedalez nu doar printr-un loc familiar, ci și prin propriile amintiri.Pe următoarea urcare mă nimeresc alături de trei ciclisti(doua doamne si un domn), toți mergând în direcția Câmpina. Pentru câteva minute împărțim același ritm al pantei, fiecare în propriul lui efort, fără cuvinte, doar respirații și roți care apasă asfaltul.

Ajuns în vârf, decid să fac o scurtă pauză. Încheietura mâinii drepte începe să mă deranjeze tot mai serios și simt că este momentul să îi acord atenție. Rănile de la picioare se uscaseră între timp, ajutate de soarele puternic și de aerul care curge continuu în timpul mersului, dar durerea din partea superioară a corpului rămâne prezentă și constantă.Continuu mai departe și ajung la Valea Lungă, la școală, un loc cu o încărcătură aparte pentru mine, un punct de control care îmi trezește amintiri din turele anterioare. Fac o fotografie, beau apă și pornesc din nou la drum fără să mă opresc prea mult.În acest punct știu deja că am trecut de urcările cele mai grele ale traseului. Ținând cont de starea mea fizică și de faptul că urmează mai mult coborâri unde trebuie să fiu atent la frâne, Moreni apare la doar 11 kilometri distanță.Ajuns acolo, fac o scurtă pauză, privesc in fata și văd ultima cățărare scurtă a zilei. De aici înainte, traseul devine în mare parte rulaj.

Kilometrul 200 mă prinde în plin efort susținut, dar într-un ritm stabil. Timpul pentru a doua sută de kilometri este de aproximativ șase ore. Nu este un rezultat spectaculos, dar nici unul slab, mai ales în contextul accidentului și al terenului parcurs până acum.

Important este altceva: partea cea mai grea a zilei a rămas în urmă.Orice crăpătură din asfalt devenise vizibilă în încheietura mâinii drepte. Fiecare vibrație se transmitea direct în articulație, iar din acest motiv eram nevoit, din când în când, să ridic mâna de pe ghidon pentru câteva secunde, doar ca să mai reduc presiunea.Mai aveam aproximativ 70 de kilometri până la Arcul de Triumf, de data aceasta nu ca punct de start, ci ca punct de control. Un reper pe care îl știam foarte bine, dar care acum avea o altă semnificație: sfârșitul se apropia.În localitatea Cocorăștii Grind fac o pauză de masă la un mic magazin rural. Dau casca jos din cap și, abia atunci când mă uit mai atent, observ că este crăpată. Probabil în urma căzăturii de dimineață. Rămân pentru câteva clipe uimit de cât de multe semne a lăsat acel moment pe care îl simțeam deja atât de departe.Mănânc un sandviș, beau apă proaspătă și iau o scurtă pauză înainte de a porni din nou la drum.În Bălteni, traversând o lizieră de stejar, drumul își schimbă pentru scurt timp caracterul. Două porțiuni scurte devin off-road, coborând în mici văi care mă obligă să reduc ritmul și să fiu atent la fiecare detaliu.Intrarea în Ilfov aduce însă o altă stare. Aici, traseul devine familiar. Sunt drumuri pe care am mai pedalat de nenumărate ori, iar acest lucru îmi oferă un mic avantaj psihologic: știu exact ce urmează.În Balotești mai fac o oprire scurtă la punctul de control 4, la „barul bicicliștilor”. Nu zăbovesc mult. Este mai degrabă un salut decât o pauză.Puțin mai în față mă opresc din nou, la capătul pistei de lângă aeroportul Otopeni, acolo unde avioanele decolează și trec la joasă altitudine. Pentru câteva minute uit de durere și oboseală și mă bucur, aproape copilărește, de spectacolul aeronavelor care traversează cerul de deasupra mea.

Sectorul Tunari-Pipera, de obicei unul dintre segmentele mai „interesante” ale traseului, de data aceasta nu mai avea același farmec. Nu îmi mai doream opriri sau contemplare, ci pur și simplu să merg cât mai mult în lumină naturală. Așa că am tras mai tare, încercând să profit de fiecare minut de zi rămas.O singură oprire am mai făcut, pe marginea lacului Herăstrău, unde am surprins câteva cadre cu apusul care se reflecta în apă. Pentru câteva clipe am ieșit din logica de cursă și am privit pur și simplu liniștit lumina care se stingea peste oraș.La Arcul de Triumf am făcut echiparea pentru mersul de noapte, am realizat fotografia de control și am pornit rapid mai departe. Era un moment simbolic, dar nu aveam chef de stagnare, voiam doar să continui.

Cu ochii înainte, concentrat la traficul din marea urbe, traversez Podul Grant și, pentru câteva clipe, mă trezesc complet „out of course”. Nu mai recunosc imediat traseul, iar senzația este ciudată, de dezorientare urbană.Îmi ia ceva timp să revin pe Calea Giulești și să reintru pe traseul corect.Treptat, încep să mă obișnuiesc cu mersul de noapte. Sau mai bine spus, cu o formă de „semi-noapte”, pentru că Ilfovul este bine iluminat stradal și încă îmi permite să disting clar drumul.Localitățile Dragomirești Deal și Joița îmi dau din nou curaj. Drumuri bune, liniște, trafic redus, exact combinația care te ajută să rămâi constant atunci când oboseala începe să se acumuleze.Însă, imediat după ce virez stânga în Joița, mă așteaptă două kilometri de drum betonat, degradat, care îmi zdruncină fiecare fibră a mâinii drepte.Și atunci îmi dau seama că nu am scăpat încă de ea.Mâna.

Până la Potlogi, ultimul punct de control, drumul este surprinzător de bun. Singurele obstacole reale sunt bumperele apărute aproape fără număr și haitele de câini care apar din când în când pe marginea drumului. Le fac față, mai mult din experiență decât din energie.Ajuns la punctul de control, fac încă o pauză.Aici apare și o altă problemă pe care o simțisem pe parcurs, dar care începuse să se accentueze: zonele de-a lungul râului Argeș. Sunt frumoase, dar în același timp foarte friguroase, mai ales pe final de zi.Aveam echipament suficient,pantaloni și bluză ,însă durerea de la mâna dreaptă îmi limita mult mobilitatea. Doar ideea de a mă opri pentru a mă schimba complet, apoi a mă reorganiza, mi se părea imposibilă în acel moment. Probabil aș fi pierdut o jumătate de oră pe care nu mi-o mai permiteam.Îmi revine însă zâmbetul pe față când pe GPS văd doar 6 kilometri până la intrarea pe DN7.E un mic moment de respiro mental, o confirmare că lucrurile se apropie de final.

Există totuși și o parte bună a acestui segment final: de la Chiajna până la Găești, iluminatul stradal este prezent inclusiv între localități, ceea ce mă ajută enorm în deplasarea pe timp de noapte. Nu mai pedalez în întuneric complet, iar asta face o diferență uriașă în starea de siguranță și concentrare.Pe partea cealaltă, rămân constantele deja cunoscute: bumperele fără număr și haitele de câini, care par să fie „partenerii” mei de traseu până la capăt.Traversez Găeștiul în 3-4 kilometri de concentrare totală, fără opriri, fără ezitări. Doar înainte.Și pentru prima dată după multe ore, nu mai privesc în jur.Privesc doar înainte.Spre casă.Drumul nu mai este ușor. Urcă constant, cu pante mici, de aproximativ 3% pe unele segmente. În mod normal ar părea nesemnificativ, dar după accident, după aproape 2.000 de metri diferență pozitivă de nivel, după o noapte întreagă pe bicicletă și peste 350 de kilometri parcurși, fiecare procent se simte diferit.Oboseala nu mai este doar fizică. Este acumulată, strat peste strat.Ajung pe pasarela de la Ștefănești și privesc înainte. În depărtare se vede Piteștiul. Doar cinci kilometri rămași.Atât.La ora 5:20 dimineața mă așteptam ca traficul la Podul Viilor, la intrarea în oraș, să fie aglomerat. În mod surprinzător, sunt doar câteva mașini. Orașul încă nu s-a trezit complet, iar asta îmi oferă un ultim segment de liniște înainte de final.Când mai ai sub un kilometru de rulat, nici nu mai contează ultimele două urcări. Totul devine automat, aproape mecanic. Nu mai e despre efort, ci despre finalizare.Și apoi vine momentul.

Final de brevet de 400 km.De necrezut, dar reușit.O mână aproape umflată, cu dureri în încheietură, cot și umăr. Șapte julituri, una mai serioasă decât alta. Un timp total de aproape 25 de ore, într-un profil deluros al zonei subcarpatice din județele Argeș și Dâmbovița.Și totuși, dincolo de cifre, rămâne ceva greu de pus în cuvinte.Ceva care se simte mai degrabă decât se explică.

Page updated

Google Sites

Report abuse