BRM600!Voyage! (27-28 iun 2026)

La doar o lună și cinci zile după accident, eram din nou în șaua bicicletei. Mulți ar fi spus că este prea devreme pentru o provocare de asemenea amploare. Eu vedeam lucrurile diferit. Simțeam că a venit momentul să-mi recapăt încrederea și să demonstrez, înainte de toate mie, că pot merge mai departe. Mă aflam la startul celui de-al optulea brevet de 600 km din viața mea.Ziua se anunța extrem de călduroasă. Termometrele indicau 34-35 de grade Celsius, iar la nivelul asfaltului temperatura era cu siguranță mult mai mare. Știam că urma să fie o luptă nu doar cu distanța, ci și cu arșița.

Ajuns la start, am observat imediat că vântul era și el prezent. Nu doar că bătea, ci sufla susținut. Încercam să-i descopăr direcția pentru a-mi face o idee despre prima parte a traseului, însă era aproape imposibil. Drumul urma să-și schimbe frecvent direcția, iar odată cu el și felul în care aveam să simt vântul.La start eram doar zece participanți. Un grup restrâns, dar format din oameni care știau foarte bine ce înseamnă o astfel de provocare. La ora opt și câteva minute am pornit la drum.

Nici nu trec bine de primul sens giratoriu și apar primele probleme. Lanțul atingea schimbătorul de foi și producea un zgomot atât de puternic încât aveai impresia că un tren rulează pe șine. Mai mult, deși împingeam hotărât în pedale, bicicleta refuza să accelereze așa cum o făcea de obicei.Prima problemă am rezolvat-o rapid. Știam despre ce este vorba. Se întâmplase din cauza transportului bicicletei și mai pățisem același lucru. O simplă reglare și zgomotul a dispărut.

Am pornit din nou, însă după doar câteva rotiri de pedale am realizat că ceva încă nu este în regulă. De data aceasta am descoperit adevărata cauză. Tot în urma transportului, etrierul frânei față se deplasase cu doar doi-trei milimetri, suficient cât sabotul să atingă ușor janta și să frâneze permanent bicicleta.A fost o neglijență din partea mea. În loc să verific bicicleta înainte de start, m-am lăsat prins în discuțiile cu colegii. O lecție simplă, dar importantă: înaintea unei curse de 600 de kilometri, fiecare detaliu contează.Am remediat și această problemă, iar abia atunci am început să pedalez în adevăratul sens al cuvântului.Vântul continua însă să-mi pună răbdarea la încercare. Nu fusese anunțat în prognozele meteo, dar bătea suficient de puternic încât să-mi reducă viteza. Nici măcar nu avea o direcție constantă. La fel ca traseul, își schimba permanent unghiul, obligându-mă să mă adaptez kilometru după kilometru.

Eram abia la începutul celor 600 de kilometri și înțelegeam deja că ziua avea să-mi testeze nu doar picioarele, ci și răbdarea, atenția și puterea de a găsi soluții la fiecare obstacol. Uneori, cele mai importante provocări nu apar după sute de kilometri, ci chiar din primii metri ai unei călătorii.

Ajung la primul punct de control, aflat la kilometrul 59, la ora 10:26. Cu puțin timp înainte mă oprisem pentru câteva fotografii pe podul peste râul Argeș, un moment scurt în care am profitat de peisaj înainte de a reintra în ritmul cursei.La punctul de control mă înregistrez în aplicație, ronțăi două curmale, beau o gură de apă și pornesc imediat spre următorul control, aflat la kilometrul 102.

Știam încă de acasă că urmează o zonă cu câteva cățărări solicitante. Tocmai de aceea aleg să nu forțez. Mai aveam încă 535 de kilometri de parcurs și nu era momentul să consum energie inutil.Mulți cred că un brevet desfășurat integral în Câmpia Bărăganului înseamnă un traseu complet plat. În realitate, lucrurile stau diferit. Râurile și pâraiele care brăzdează câmpia au modelat relieful, iar șoseaua urcă și coboară mai des decât te-ai aștepta. Nu sunt cățărări alpine, dar după sute de kilometri fiecare pantă își cere tributul.

Ajung la Comana, localitate întemeiată de domnitorul Vlad Țepeș. Aici se află cel de-al doilea punct de control. Traversarea Pădurii Comana ar fi trebuit să fie una dintre cele mai frumoase porțiuni ale traseului. Din păcate, infrastructura rutieră lasă mult de dorit, iar în loc să admir peisajul sunt nevoit să-mi aleg cu grijă fiecare metru de asfalt.Validez controlul în aplicație, fac câteva fotografii și caut un petic de umbră. La kilometrul 102 este timpul pentru o masă adevărată. Scot din bagaj omleta și brânza pregătite de acasă, mă hidratez bine și îmi acord câteva minute de liniște. Într-o cursă atât de lungă, alimentația nu este un moft, ci o parte esențială a strategiei.

Pornesc apoi către al treilea punct de control: Giurgiu, pe malul Dunării.Între timp, canicula se instalează de-a binelea. Asfaltul dogorește, câmpurile proaspăt treierate radiază căldură, iar soarele pare că stă nemișcat pe cer și își revarsă toată puterea peste Bărăgan.Rămân concentrat și continui să pedalez relaxat. Din când în când îmi arunc privirea spre pulsometru. Valoarea rămâne sub 120 de bătăi pe minut și exact acolo vreau să fie. Nu mă interesează viteza. Nu vreau să abandonez mai târziu pentru câteva minute câștigate acum. La 600 de kilometri răbdarea este mai valoroasă decât forța.Unele porțiuni de drum îmi trezesc amintiri. Cu un an în urmă parcursesem exact același brevet, dar în sens invers. Recunoșteam curbele, satele și șoselele, iar asta îmi oferea un sentiment plăcut de familiaritate.

Ajung la Giurgiu și mă îndrept direct spre statuia lui Ulisses, de pe faleza Dunării, unde este amenajat punctul de control. Aici mă întâlnesc și cu o parte dintre colegi, care tocmai plecau mai departe.Observ imediat prezența numeroasă a poliției și restricțiile de trafic. Curând aflu și motivul: se desfășoară Parada Dunării, un eveniment sărbătorit deopotrivă de români și bulgari. Atmosfera este plină de viață și pentru câteva minute uit complet de efortul depus până atunci.Rămân puțin pe faleză și mă bucur de priveliștea Dunării, însă căldura devine aproape insuportabilă. Soarele nu iartă pe nimeni, așa că mă urc din nou pe bicicletă.La ieșirea din Giurgiu fac o oprire importantă pentru realimentarea cu apă. Urmează zeci de kilometri prin inima Bărăganului, unde localitățile sunt rare și despărțite de distanțe mari. În plus, există șanse ca magazinele sătești să fie închise. În astfel de condiții, apa valorează mai mult decât orice.

Kilometrul 200 mă găsește în mijlocul pustietății. În jurul meu nu se vede decât câmp, până la orizont, în toate direcțiile. Lanuri deja recoltate, miriști aurii și o liniște întreruptă doar de zgomotul roților și al lanțului.Pe această porțiune lungă, direcția de mers este est-vest, iar vântul, care până atunci mă încetinise de multe ori, se transformă într-un aliat neașteptat. Îmi împinge bicicleta înainte și parcă fiecare pedală devine mai ușoară. Sunt momente rare într-o cursă de anduranță, iar când apar trebuie să le savurezi.Mă apropii de Alexandria, însă traseul ocolește orașul pe centură și continuă spre Roșiori de Vede.

În timp ce pedalez, primesc un mesaj de la Iulian cu numărul camerei unde urma să mă cazez pentru scurta pauză de odihnă. Din acel moment, un alt gând începe să mă însoțească la fiecare kilometru: voi reuși să ajung la somn înainte de miezul nopții sau va trebui să mai lupt câteva ore cu oboseala?Din acel moment încep să trag de mine cu un singur obiectiv: să ajung la Roșiori de Vede înainte de lăsarea întunericului. Pedalez constant, fără excese, iar planul îmi reușește. La ora 20:41 intru în oraș după 247 de kilometri parcurși.

Până la punctul de odihnă, aflat la kilometrul 310, mai aveam doar 63 de kilometri. La prima vedere nu păreau mulți, însă știam că aproape toți aveau să fie parcurși pe timpul nopții.Nu stau prea mult pe gânduri. Mă opresc la un magazin alimentar, îmi fac rapid o aprovizionare, iar prioritatea este, ca de fiecare dată, apa. Într-o astfel de cursă, poți rezista fără multe lucruri, dar nu fără hidratare.Încă este lumină când ies din Roșiori de Vede și intru din nou printre câmpiile nesfârșite. Cunosc traseul și știu că localitățile sunt rare. Urmează o porțiune lungă în care voi avea companie doar cerul, asfaltul și zgomotul roților.Soarele coboară încet spre orizont, iar chiar înainte de apus apar câțiva nori care estompează ultimele raze de lumină. În schimb, în dreapta mea răsare o lună aproape plină, atât de luminoasă încât pare să preia ea rolul soarelui.

La ora 22:20 rulez prin mijlocul câmpiei. Lumina bicicletei își face foarte bine treaba, însă adevăratul ajutor îl reprezintă șoseaua. Asfalt impecabil, numai bun pentru rulaj, care mă lasă să-mi găsesc ritmul și să pedalez fără griji.Kilometrul 300 mă prinde tot în pustietatea Bărăganului, la ora 23:47, foarte aproape de Videle. Sunt momente în care îmi dau seama cât de mic este omul în fața întinderilor nesfârșite ale câmpiei. În jur nu se vede aproape nimic, doar fasciculul farului și linia albă a șoselei care dispare în noapte.Mai fac o singură oprire, lângă o biserică frumos pictată și luminată. În liniștea nopții, imaginea ei pare desprinsă dintr-o carte poștală. Câteva fotografii, câteva clipe de liniște, apoi pornesc spre ultimii kilometri ai zilei.

Ajung la Hotel Kara și folosesc Google Maps pentru a găsi intrarea. Totul este pustiu. Recepția este goală, iar liniștea este deplină.Intru în hotel și încerc să ajung la cameră, însă oboseala își spune cuvântul. Într-o scenă demnă de o comedie, confund numărul camerei și intru la 103 în loc de 301. Scot telefonul, deschid din nou mesajul primit de la Iulian și izbucnesc în râs când văd greșeala. Camera era, de fapt, la etajul al treilea.Iau bicicleta și urc din nou toate treptele. De data aceasta nimeresc unde trebuie.Odată ajuns în cameră, nu mai există decât o singură ordine a priorităților: pun toate dispozitivele la încărcat, fac un duș rapid și mă întind în pat.Trei ore de somn după 310 kilometri pedalați par un adevărat lux.

La ora 4:20 telefonul sună. Mă ridic imediat, mă îmbrac, beau câteva guri de apă, mănânc un iaurt, îmi schimb tricoul cu unul cu mânecă scurtă și cobor cu bicicleta spre recepție.Aceeași liniște ca în timpul nopții.

Nimeni la recepție. Nimeni treaz.Îmi pun firesc întrebarea: „Și acum ce fac? Plec fără să plătesc?”

Sun la numărul afișat. Nimic.

Trimit mesaj. Nimic.

Scriu și pe WhatsApp. Tot nimic.

Minutele trec, iar într-o cursă de anduranță timpul este la fel de prețios ca energia.În cele din urmă îi scriu lui Iulian și îl rog să achite el camera, urmând să rezolvăm ulterior între noi.Răspunsul vine rapid și, eliberat de această grijă, mă urc din nou pe bicicletă.Ce diferență! Răcoarea dimineții face pedalatul o adevărată plăcere. Bicicleta parcă alunecă singură pe asfalt. Singurele momente în care îmi întrerup ritmul sunt întâlnirile cu câțiva câini răzleți, hotărâți să-mi testeze viteza.Parcurg 42 de kilometri fără nicio oprire. De acum înainte, atenția mea nu mai este îndreptată spre kilometrii parcurși, ci spre cei rămași până la sosire.

Fac o pauză pentru masă și scot ultimele bucăți din mâncarea pregătită de acasă. Au rezistat perfect datorită modului în care le-am izolat: o cutie de carton, o pungă de hârtie, încă o pungă de hârtie, foița de ceapă și, peste toate, rucsacul. O metodă simplă, dar care și-a făcut treaba impecabil.Știam că ziua care începea avea să fie și mai dificilă. Prognoza anunța o caniculă și mai puternică, iar temperatura asfaltului urma să atingă aproximativ 50 de grade Celsius.Intru în zona urbană a județului Ilfov. Localitățile se succed una după alta, magazinele alimentare și covrigăriile abia își deschid porțile. Îmi propusesem să profit la maximum de răcoarea dimineții și să mai merg cel puțin 30 de kilometri fără oprire.Planul era bun...

Doar că mirosul de covrigi calzi, produse de patiserie și fastfood-uri venea din toate direcțiile.Nu am rezistat.În decurs de doar douazeci de kilometri am făcut două opriri. Uneori, într-un brevet de 600 de kilometri, nu foamea este cea care te oprește, ci aroma unei brutării care îți amintește că, dincolo de cifre, puls și strategie, trebuie să te mai bucuri și de lucrurile simple.Înainte ca soarele să înceapă să-și arate adevărata putere, schimb tricoul cu mânecă scurtă cu o bluză cu mânecă lungă. Poate părea ciudat să te îmbraci mai gros într-o zi caniculară, dar experiența m-a învățat că este cea mai bună metodă de a-mi proteja pielea de arsurile solare. Uneori, confortul pe moment înseamnă suferință mai târziu.

Kilometrul 400 mă găsește în apropiere de Grădiștea și abia se făcuse ora 10:00. În plus, Iulian ne anunțase că, din cauza caniculei extreme, timpul limită al brevetului fusese prelungit cu patru ore.Am primit vestea cu o bucurie greu de descris.Nu pentru că intenționam să profit de acel timp, ci pentru că presiunea dispăruse aproape instantaneu. Dintr-odată nu mai trebuia să mă lupt cu fiecare minut.Așa că, în următorii kilometri, mi-am permis două opriri complet neplanificate și am mâncat... două înghețate. Pe îndelete. Fără grabă. Au fost, probabil, cele mai gustoase înghețate din acest sezon.În apropiere de Dridu, unde aveam următorul punct de control, dau peste un vișin încărcat de fructe. Nu pot trece nepăsător pe lângă el. Mă ospătez cu vișine proaspete, culese direct din pom. Uneori, cele mai frumoase momente ale unei curse nu sunt cele planificate.

Bifez punctul de control de la Metereze și simt cum mă cuprinde o moleșeală ciudată. Nu mă doare nimic. Nu am crampe și nici vreun disconfort fizic. Pur și simplu soarele începe să-și facă simțită prezența din ce în ce mai apăsat.Reduc ritmul.Fac pauze dese.Beau apă la fiecare ocazie.Exact ca mâncarea, și sticla cu apă din rucsac fusese foarte bine izolată. Acest detaliu făcea o diferență uriașă. Apa din bidonul prins pe cadru devenea aproape imposibil de băut. Oricât de rece o puneam, după 15-20 de minute ajungea atât de fierbinte încât, în glumă, spuneam că ai fi putut face baie cu ea.

Pauzele se înmulțesc și mă întâlnesc pe traseu cu ceilalți colegi. Toți simțim același lucru. Soarele nu face diferențe între participanți.Următorul punct de control este la Lehliu Gară, la restaurantul „La Partid”. Pe alocuri vântul începe să bată și din față. Nu este foarte puternic, dar după peste 450 de kilometri fiecare adiere împotrivă se simte.Ajung la restaurant, iar colegii sunt deja la masă. Îmi scot casca, dau jos mănușile și mă așez și eu.Comand o ciorbă de fasole.Mâncăm împreună și realizez cât de mult aveam nevoie de o mâncare caldă. Într-o cursă atât de lungă, astfel de momente îți încarcă nu doar organismul, ci și moralul.Ajunsesem ultimul la restaurant.

Am plecat însă primul.

Protejat de cele patru ore bonus și de strategia mea conservatoare, mai aveam de parcurs doar 118 kilometri și dispuneam de aproximativ șapte ore. Pentru prima dată în cursă aveam senzația că dețin controlul complet asupra situației.Ies din Lehliu și îmi bag instinctiv capul între umeri pentru a mă feri de soarele care ardea necruțător. Privesc doar doi-trei metri înaintea roții din față și continui să pedalez. Așa parcurg cei unsprezece kilometri până la Valea Argovei.Aici urmează o nouă pauză de hidratare. Este atât de cald încât, odată ajuns la umbră, nu-mi mai vine să mă ridic.În timp ce stau acolo îmi vine în minte un calcul simplu.Dacă Iulian nu ne-ar fi acordat cele patru ore bonus pentru caniculă, în cât timp aș fi terminat brevetul?Îmi amintesc că anul trecut primisem doar două ore bonus și reușisem să închei cursa chiar în acel interval suplimentar.

Gândul acesta îmi schimbă complet perspectiva.Îmi dau seama că, de fapt, pot termina înainte de expirarea timpului oficial.Cu aproape șase ore înainte de limita inițială ating kilometrul 500, în apropierea localității Mânăstirea, după ce traversez o zonă superbă, presărată cu numeroase lacuri. Priveliștea este extraordinară și contrastează puternic cu starea drumurilor. Deși unele porțiuni au fost reasfaltate, execuția lasă mult de dorit și trebuie să rămân atent la fiecare denivelare.La Mânăstirea mă întâlnesc din nou cu colegii. Urmează încă o pauză, însă de această dată una strict strategică.În față ne așteaptă aproximativ 25 de kilometri fără niciun sat, fără magazine, fără case și fără vreun semn al prezenței omului. Doar câmp, pădure și șosea.Aici nu contează cât de repede pedalezi.Contează să nu rămâi fără apă.Tocmai această porțiune izolată avea să fie momentul în care am luat decizia finală. Mi-am spus că nu voi mai pierde timp inutil. Voi merge constant, voi face doar opririle absolut necesare și voi încerca să închei brevetul în mai puțin de 40 de ore.

După peste 500 de kilometri, nu mai concuram cu ceilalți.Concuram cu propriile limite, iar linia de sosire începea să fie din ce în ce mai aproape.Privesc din când în când spre ciclocomputer. Kilometrii rămași scad constant, însă încă mai sunt. După peste 500 de kilometri nu te mai grăbești să numeri fiecare metru. Ai învățat că răbdarea este cea mai bună strategie.Aerul începe să devină din nou respirabil. Soarele se retrage încet, iar umbrele se întind peste șosea, acoperind tot mai mult din asfaltul încins. Exact ca în seara precedentă, după ora 20:00, pedalatul redevine o plăcere. Bicicleta parcă rulează mai ușor, iar corpul își recapătă energia pe care căldura o consumase peste zi.Ajung la penultimul punct de control, troița de lângă Pădurea Baba Ana, aflată la kilometrul 547. Este ora 20:38. Mai am doar 47 de kilometri până la sosire și aproximativ trei ore și douăzeci de minute la dispoziție.Privesc cerul.Încă este lumină.Îmi spun că ar fi frumos să ajung măcar până la Cucuieți folosindu-mă doar de lumina naturală.Nu pierd mult timp la control. Validez trecerea și pornesc din nou.

Puțin mai târziu, luna plină își face apariția într-un spectacol pe care nu-l pot ignora. Strălucește atât de puternic încât mă obligă, în cel mai frumos sens al cuvântului, să opresc bicicleta și să fac câteva fotografii. Sunt acele clipe pe care nu le poți recupera dacă treci nepăsător mai departe.La intrarea în Cucuieți mă opresc din nou. Un incendiu de vegetație izbucnise pe marginea drumului și se extinsese deja într-un lan de grâu. Flăcările luminau seara într-un mod care contrasta puternic cu liniștea în care pedalasem până atunci.

Mai departe, între Cucuieți și Fundeni, atmosfera este complet diferită. Deși este duminică seara, strada București este plină de oameni. Unii ascultă muzică, alții mănâncă, beau sau stau pur și simplu la povești în fața caselor. După atâtea ore petrecute prin câmpuri și drumuri pustii, imaginea aceasta îmi amintește că mă apropii de civilizație și, implicit, de finalul aventurii.Virez la stânga spre Poșta și intru pe un sector de drum într-o stare foarte proastă. Denivelările îmi reduc considerabil viteza, dar nu mă mai deranjează. Nu mai am nimic de demonstrat.Ultima parte a traseului este, paradoxal, cea mai grea.Nu pentru că îmi lipsesc puterile.Nu pentru că timpul mă presează.

Ci pentru că sosirea este atât de aproape, iar eu știu că voi termina fără probleme. Pedalez aproape ca într-o plimbare prin parc. Sectorul Poșta – Bălăceanca – Glina – Cățelu – Grill La Family devine un moment de reflecție. În timp ce roțile se învârt aproape mecanic, retrăiesc în minte întreaga cursă: emoțiile de la start, problemele tehnice din primii kilometri, vântul, canicula, noaptea petrecută pe șosea, răsăritul, pauzele, oamenii întâlniți și toate micile victorii care, puse cap la cap, m-au adus până aici.

Când ajung la sosire, opresc ciclocomputerul și zâmbesc.S-a terminat.La final mă întâlnesc cu Mihnea și Bogdan. Mai stăm puțin de vorbă, schimbăm impresii despre cursă, după care fiecare pornește spre casă.Eu rămân câteva clipe pe loc și mă gândesc la ceea ce tocmai am realizat.

Acesta este al optulea meu brevet de 600 de kilometri, finalizat în mai puțin de 40 de ore.

Odată cu el obțin și al optulea titlu de Super Randonneur.

Nu a fost o cursă ușoară. Canicula a fost, fără îndoială, cel mai puternic adversar. În cea de-a doua zi am subestimat și necesarul de hrană, lucru care m-a obligat să-mi adaptez ritmul și să fiu mult mai atent la fiecare pauză.Totuși, dacă ar fi să aleg adevărata victorie a acestui brevet, aceasta nu s-ar măsura în ore sau kilometri.

Adevărata victorie a început cu o lună și cinci zile înainte, când încă mă recuperam după accident.

Faptul că am avut curajul să mă urc din nou pe bicicletă, să mă aliniez la start și să parcurg încă 600 de kilometri mi-a demonstrat încă o dată că limitele sunt, de cele mai multe ori, mai aproape de mintea noastră decât de corpul nostru.Uneori, cea mai importantă linie de sosire nu este cea trasată pe asfalt.

Este momentul în care reușești să învingi teama și să ai încredere că poți merge din nou înainte.