Athos! NOROC si Doamne-ajuta! (6 sep 2016)

Athos, fascinatul munte religios sau Muntele Norocului, cum l-am numit eu.

Alături de Olimp si Rila, Athos face parte din triada munților pe care mi-am propus sa urc in circuitul meu prin Peninsula Balcanica, in mod special in Grecia.

Ascensiunea acestui munte a început cu aproape un an înainte sa ajung fizic aici.

In primul rând, știind ca este un munte religios si accesul aici, este condiționat, limitat pe criterii religioase, am încercat sa găsesc o portiță de acces in acesta breasla. Cel mai facil mod de a mă documenta era internetul. Am caut pe zeci de site-uri, care dădeau tot felul de numere de telefon ale unor perlați de acolo sau din tara, am încercat sa găsesc persoane din tara care au cunoștință, au auzit sau au fost acolo, dar nimic. La orice număr sunam, nimeni nu răspundea. Concomitent cu asta, mi-am pus întrebarea, bun, daca ajung acolo, cum urc pe munte? pe unde urc? am nevoie de o harta a traseului? Am nevoie sa știu, de unde încep drumeția spre vârf, cat durează, etc. Toate aceste date erau esențiale. Harți cu muntele Athos nu am găsit pe nicăieri deși am caut si pe site-uri din afara. Timpul trecea si informațiile erau puține. Îmi doream sa ajung acolo si sa urc pe acest munte si pentru acest lucru am continuat sa mă documentez. Pe un site aflu ca Muntele Athos este sub administrarea celor din Salonic si ca acolo exista acel birou de informații cu număr de telefon si adresa de mail. Intr-un final, după lungi căutări găsesc ce doream, adresa de mail(athosreservation@gmail.com).Îmi iau inima-n dinți si le scriu in engleza un mail, care sa respecte formalitățile cerute de ei pentru prezentare. Pe 11 martie le-am scris primul mail, doar ca am uitat sa atașez in el copie după actul de identitate. Așa ca pe 24 martie retrimit mail-ul cu copie după actul de identitate. La 4 zile după, adică pe 28 martie primesc răspuns pozitiv ca rezervarea este valida. Un prim pas reușit după lungi căutări. Acum trebuia sa încep sa construiesc itinerariul circuitului prin Grecia si sa adun date. Din când in când mai căutam harta muntelui, pe diverse site-uri dar fără succes. Imaginile oferite de Google maps, nu erau suficiente. Acolo apăreau niște trasee, dar nu aveau nume, marcaje timpi așa cum eram obișnuit. Prin luna mai când mă apropii sa finalizez itinerariul, anumite obiective din circuit erau prea aproape unul de celălalt si exista riscul sa ratam unul, exact cum avea sa se întâmple atunci, dar despre asta o sa povestesc mai tarziu.Ca sa mă asigur de anumite aspecte ale rezervării si cat era valabila aceasta am trimis un nou mail in care am pus câteva întrebări. Pe 23 mai am trimis mai-ul, iar pe 24 mai a venit răspunsul. Un număr de telefon valid (2310 252578),de unde am primit răspunsurile. Sa nu uitam de prefix-ul Greciei (+30)

Daca in privința accesului pe Muntele Sfânt Athos totul era rezolvat, de la intrarea pe teritoriul Athosului, pana la punctul de unde urma sa încep ascensiunea si cat ar fi durat aceasta? Unde dorm? totul era învăluit in mister. Aveam ceva idei, din ce citisem pe site-uri dar multe lucruri nu se legau.

Așa ca ziua de 6 septembrie mă găsește la volanul mașini, conducând spre Muntele Sfânt Athos, după ce la ora 00:05 bag benzina de 15 euro din Litochoro.  La ora 3:30 am ajuns in orașul port Ouranopoli sau Uranoupoli . Pe drum am fost oprit de un echipaj de politie, dar nu ne-a controlat pentru ca au văzut-o pe Mary dormind pe scaunul din fata si nu au vrut sa mai deranjeze. La ora aceasta totul era închis in oraș. După ce parchez mașina in apropierea docului de unde urma sa plece feribotul mă întind si eu pe scaunul meu si trag un pui de somn. Ne trezim brusc cu sirena feribotului care tocmai plecase pe la 6:30 si după ce mă echipez corespunzător, adică înlocuiesc pantaloni scurți cu o pereche de pantaloni lungi(regulile Sfântului Munte),încep sa caut prin port biroul vamal, de unde sa iau pașaportul(Diamonitirion-ul). Cu greu îl găsesc, după ce întreb câteva persoane care se plimbau pe acolo. Desigur, dialogul era in engleza. Grecii sunt foarte buni vorbitori de engleza. Nu este prima data când cer ajutorul celor de prin preajma. Când ajung in fata lui deja era o mica coada formata din alți turiști. Accesul pe munte implica, aproximativ un număr limitat de oameni(280 turiști/zi, sau undeva pe aici),dor bărbați, din care peste 98% sa fie de religie ortodoxa, doar un procent mic fiind alocat pentru alte religii. Intr-un final ajung in fata, arat C.I.-ul si întreb de rezervare. Nu a durat mai mult de 3-4 minute si am in mana acest pașaport. Mă întorc bucuros la mașina si fac câteva poze cu el. Daca problema pașaportului a fost rezolvata, acum trebuia sa găsim cazare pentru Mary. Așa ca o luam la pas pe străzile însorite ale micului port Ouranopoli. Umblând pe străzi, la un butic, un domn tocmai aranja suvenirurile. Printre multitudinea de magnați lipiți pe o tabla frumos aranjata, un fel de șevalet plin cu cărți si nu doar îmi distrage atenția. Mă apropii si spre bucuria mea, unele dintre acele cărți ,așa cum mi s-au părut mie erau in fapt hărți. Iau câteva, le desfac, le consult si mă opresc la una care mi se părea foarte detaliata. Fără sa ezit îl întreb pretul.32 euro!!! Ouhhhh! Rămân un pic blocat si-l mai întreb odată. Acesta ia ceva de scris si mâzgălește un 32.Mda!Era singurul lucru important care îmi mai lipsea din plan si care mă putea ajuta, oarecum. Așa ca scot 32 euro si plătesc. In sfârșit, aceasta harta, care a fost de negăsit pe site-urile de specialitate. La câteva case mai încolo ii găsesc cazare lui Mary pentru o noapte, la 30 euro ,la un motel destul de frumos aranjat. La 9:00 reușește si face check-in-ul. Ii las cheia de la mașina, ne luam la revedere si mă întorc in jurul docului.

Singura cale de acces către munte ,deși este o peninsula se face pe apa, cu feribotul. Intr-o zi, doar doua astfel de curse exista, la orele dimineții si aparțin autorităților Muntelui Sfânt Athos .Unul la ora 6:30 AM si ultimul la ora 9:30 AM. Mai existau opțiuni de transport maritim, in regim de taxi ,dar preturile erau uriașe, undeva la (200-300 euro).

Micul port avea un aspect mai mult medieval, decât unul modern si asta se datora Turnului Bizantin care domina linia orizontului.

La scurt timp in doc, acostează ultimul feribot. Se face coada la urcare. Mă așez si eu la rând iar când ajung in fata mi se cere pașaportul(diamonitirion) si C.I-ul. Sunt verificate riguros, apoi îmi este facilitat accesul pe feribot.

Urmează o călătorie pe mare de aproximativ doua ore si jumătate pe lângă coasta peninsulei pana in portul Dafni, care se afla pe la jumătatea distantei dintre locul de unde am plecat si punctul cel mai de jos al peninsulei Agion Oros. Deși era loc pe scaun am preferat sa stau la marginea si sa casc ochii. Trecem pe lângă câteva schituri, mânăstiri. Cea mai impresionanta ca sa spun așa este Mânăstirea Sf. Pantelimon, fără sa exagerez seamănă cu un adevărat resort hotelier. Culoarea predominanta a acestei mânăstiri este verdele imperial, folosit in toate casele aristocrației rusești. Pe feribot se vorbește in mare parte limba slava. Nu pot spune cați erau ruși, sârbi, bulgari, dar asta îmi auzeau urechile. Sa fi fost undeva la 50 de persoane. Feribotul are stații fixe, iar porturile sunt doar la docurile mânăstirilor mari. In fiecare portulet ,ca sa le numesc așa au coborât grupuri mici de credincioși. Probabil eu eram singurul care îmi doream mai mult sa urc pe munte.

La 12:05 suntem in portul Dafni si începe debarcarea. Eram puțin nedumerit si uluit scrutând cu privirea micul port. Mă așteptam ca acest port sa fie ceva mai mare, cu multe clădiri si un aflux mare oameni. Doar ca, erau câteva clădiri si câțiva oameni. O mare parte dintre cei debarcați se îndreaptă spre singurul autobuz. Merg si eu intra-colo. Pe drum întreb daca acesta merge spre capitala Karyes. Mi se răspunde cu numele capitalei. Mă urc in autobuz si mă așez in spate. Am plăcuta surpriza sa constat ca șoferul este roman. Așa ca schimb câteva vorbe cu el in timp ce-i plătesc biletul de 3.5 euro. La 12:20 plecam din port. Autobuzul era de prin anii 80,plin de praf, banchetele din imitație piele, un fel de vinilin si îmi aduce aminte de copilărie. O ora durează călătoria pana in capitala. In mare parte drumul este neasfaltat, cu excepția câtorva kilometri din apropierea capitalei. După ce am coborât din autobuz, am aceiași uluire după ce scrutez cu privirea in jur. Aceiași imagine mi se derulează in fata, câteva clădiri si câțiva oameni. Mă așteptam sa vad altceva. La coborârea din autobuz un grup de indivizi vorbeau românește. M-am apropiat de ei si i-am întrebat încotro merg. Mi-au răspuns ca la schitul romanesc Prodromu. Îmi exprim dorința ca si eu vreau sa ajung acolo. Mi se face foame si intru intr-un magazin alimentar, aflat peste drum de unde am coborât. Surpriza, văzătorul era roman. Schimb câteva vorbe si aflu ca este si proprietarul magazinului. Îmi face repede un sandviș contra cost si nu apuc sa mușc din el ca unul dintre băieții romani vine după mine in magazin si îmi spune ca a venit microbuzul care merge spre Prodromu. Ce NOROC, îmi zic. Îmi iau la revedere si mă urc in microbuz. Plătesc 2 euro, nu ca ar exista un tarif fix sau afișat. Șoferul mi-a spus sa dau cat vreau. In drum spre Prodromu am intrat in dialog cu ceilalți pasageri.3 erau zidari si au venit cu treaba ,iar al patrulea era turist religios si avea cazarea rezervata. A ajuns aici prin intermediu cuiva. Imediat după ce ieșim din capitala drumul devine forestier plin de gropi. In urma microbuzului se înalta un nor de praf. Atunci când natura îmi permite îmi arunc ochii spre marea strălucitoare. Atât in dreapta cat si in stânga versanții sunt acoperiți de vegetație. Pe la 14:10 trecem pe lângă Marea Lavra, iar in 10 minute sunt la poarta complexului Schitului Prodromu. Aici suntem întâmpinați de un preot care părea ca administrează acest complex. Daca ceilalți erau recepționați, cu mine lucrurile au decurs altfel. Le-am spus ca eu am ajuns aici fără cazare, ca intenția mea este sa urc pe munte si ca accesul a fost facilitat de către biroul de la Salonic cu rezervare directa. Mi s-a spus ca in Prodromu nu mai sunt locuri de cazare si ca o sa sune la alte mânăstiri. Am intervenit si i-am spus ca nu este nevoie ca vreau sa dorm la refugiu. După conversație mă retrag într-o zona cu umbra din curte, pentru ca soarele era arzător, scot harta si încerc sa identific traseul. In timp ce mă străduiam sa găsesc ruta optima, se apropie de mine un alt preot, ce părea ca ocupa o funcție mai mica, pentru ca îmbrăcămintea arata altfel. Acesta intra in vorba cu mine si mi se adresează cu o voce blânda întrebându-mă ,unde vreau sa merg. Ii răspund cu blândețe, ca spre refugiul Panaghia si apoi spre vârf. Se uita uimit la mine si mă întreabă ,daca vreau sa fac lucrul asta acum. I-am spus ca da. Îmi spune ca este mult de mers si ca drumul pana in vârful muntelui durează in jur de 8 ore si este dificil. Fiind prima si singura estimare in ore a traseului si in plus vine de la cineva care cunoaște împrejurările, iau de bun ce spune si intru puțin in panica uitându-ma la ceas. Era 14:39,cand împachetez harta, ii mulțumesc pentru informații si plec la drum. Aflu ca aici termenul "mulțumesc" nu se folosește ci expresia "Doamne-ajuta! “Este expresia care înlocuiește "buna ziua", "mulțumesc" si "la revedere”, o forma de salut.

Din curtea Mânăstiri Prodromu, poteca urca domol spre stânga. Si urca si iar urca, vegetația mica nu mă poate feri de soarele arzător. Începe sa-mi vina in minte cele spuse de ultimul preot. Acesta mai mi-a zis sa țin poteca spre dreapta pana la intersecția cu poteca care merge spre vârf si sa am grija la denumiri, ca sunt scrise in vechea limba greaca si nu sunt la fel cu cele de pe harta. Traseul pana la vârf este structurat pe trei porțiuni.

Prima porțiune ,se merge de la Prodromu pana la intersecția cu indicatorul Aton ,unde începe urcarea spre refugiu Panaghia. Acolo este o intersecție de mai multe poteci. Poteca asta merge in paralel cu zona de coasta a peninsulei si conform celor spuse de preot ar dura cam 3H

A doua porțiune, începe de la indicatorul Aton si urca in abrupt pana la refugiul Panaghia. Aici se fac in jur de 3H30'

A treia porțiune este cuprinsă intre refugiul Panaghia si vârful Aton. O poteca șerpuita, amenajata pe care se face 1H30'

In scurta conversație l-am întrebat daca pe munte sunt prezente animale sălbatice periculoase. Căprioare si șacali, dar sa nu-mi fac griji ca nimeni nu a pățit nimic. Șerpi veninoși, a fost următoarea întrebare? Nu a auzit sa existe așa ceva.

Pe poteca începe lupta psihologica cu mine însămi, continui sau mă întorc la mănăstire!?Nu aveam gps, ceas care sa măsoare distanta, nu știam cat am mers, unde mă aflu, chiar daca câteodată vegetația îmi dădea posibilitatea sa mai vad marea sau un pic din versant. Pe poteca in prima parte întâlnesc o multitudine de conducte si o cișmea, chiar si o banca. Așa ceva!!! Îmi umplu rezervoarele, stau puțin sa mă odihnesc si îmi continui ascensiunea. Urcarea se mai domolește. Ajung la intersecția potecilor ,destul de multe. Undeva in mijlocul intersecției lor un stâlp cu o plăcută de lemn, pe care erau scrise 5 litere grecești. Iau fiecare litera in parte si intuiesc ca scrie Aton. Deci acesta era indicatorul spre vârf Aton scris in greaca veche. Nu știu cat am făcut pana aici, dar am urmat poteca spre abrupt. Si după câțiva zeci de metri, reușesc sa intru pe unde trebuie. Rămâne o singura poteca si chiar daca este in urcare puțin susținuta, este extrem de vizibila. Nu ai cum sa te mai rătăcești. Nu mă întâlnesc cu nimeni pana acum, iar traseul nu a avut porțiuni tehnice. Încet, încet pădurea dispare si golul alpin isi face simțita prezenta. Cerul este acoperit de o ceata joasa, iar in fata refugiul este din ce in ce mai aproape.

La ora 17:50 ajung la refugiu Panaghia. Nu îmi vine sa cred ca am parcurs aceasta distanta in 3H10',chiar rămân mirat ceva vreme. Cele 6H30' in doar 3H10'!!!

Clădirea refugiului este făcută din calcar zidit si arata foarte bine din exterior. Fac câteva poze si intru in el. Are o camera de primire unde exista si o soba. In fata este un alter cu o mica bisericuța, iar in partea stânga cum intri se întinde un singur dormitor cu paturi etajate. Mai are in spate un fel de magazie. La intrare in refugiu aud vorbindu-se românește. Îmi îndrept atenția spre acea zona si vad niște puștani care nu păreau a avea mai mult de 20 de ani. Intru in vorba cu ei. In fapt sunt 5 si sunt pe munte de o săptămâna. Merg de la o mănăstire la alta, acum încercau sa aprindă focul. De la ei aflu, ca refugiul este plin si nu sunt paturi libere.

La 18:20,nu renunț la ce mi-am propus si încep sa urc spre vârf. Deși poteca șerpuiește stânga-dreapta, oboseala acumulata ieri când am reușit sa urc pe Olimp, plus drumul pana la Athos, apoi pana la Prodromu si urcarea destul de rapida pana la refugiu Panaghia si-au pus amprenta pe bucățica asta pana la vârf. In apropierea vârfului poteca este pavata cu piatra de calcar sparta.

La 19:31 ajung in vârf. Impropriu spus vârf. Acolo se construia o mănăstire si era un șantier, dar era cel mai înalt punct al peninsulei Agion Oros, era Vârful Aton 2033 metri.1H11' a durat urcarea. Deși nu mai era de mult soarele strălucitor, punctele de belvedere erau in toate părțile .Se vedea aproape in întregime  peninsula Agion Oros, Marea Egee, mânăstirile, porturile. Aproape 5H am făcut pana aici sa mă bucur pe deplin de aceste imagini. Dar un vânt rece nu-mi da pace, mă grăbește sa părăsesc vârful muntelui.

Intru in mănăstire si lângă altar era un fel de cutie fără capac, in care erau puși niște bani. Am pus si eu 5 euro in monezi si am avut un moment de liniște cu gândurile mele in fata altarului. Am mulțumit pentru ca sunt. Mi-am pus câteva dorințe si apoi am încercat sa ies din mănăstire .Un aer rece m-a izbit si am început sa tremur. Sudoarea a început sa se răcească. Trebuia sa evit o eventuala hipotermie. La mine aveam doar o geaca de ploaie ,care deși îmbrăcata nu mi-a fost de niciun ajutor. M-am întors in mănăstire si am apelat la unul din zidari sa-mi împrumute o bluza. Zidarii erau greci si ca sa mă fac înțeles am început sa gesticulez si sa spun diverse cuvinte. In traducere, le-am zis ca bluza o sa o las la Schitul Prodromu si le mulțumesc.

Încep coborârea si la 20:40 ajung la refugiu pe întuneric. Nu era cald in refugiu, dar măcar nu mai bătea acel vânt rece. Băieții nu au reușit sa aprindă focul si am continuat sa vorbim abordând diverse subiecte. Mă servesc cu biscuiți si ii accept. Timpul trece si chiar daca trăncăneam un nou val de oboseala mă cuprinde. Iustin il chema pe unul dintre băieții cu chef de vorba si este din Iași. Deodată un grup de bărbați(8-10) ies din dormitorul refugiului echipați si se îndreaptă spre ieșirea principala. Un alt roman care era in acea camera iese si ne spune ca la miezul nopții in vârful muntelui in acea biserica/mănăstire are loc o slujba si toți acei oameni merg intra-colo. NOROCUL meu îmi zic, este momentul sa merg sa mă odihnesc.

La 21:50 mă întind in pat așa îmbrăcat. Nici măcar nu aveam haine de somn. Salteaua era moale, pun rucsacul sub cap si cad intr-un somn adânc fără vise.

Pe la 5 si ceva mă trezește ceasul biologic. Mă simt bine, odihnit, ca după 7 ore de somn adânc. In jur este liniște. Mă dau jos din pat, deschid ușa dormitorului si ies an antecamera. Patul era supraetajat si chiar  lângă ușa. Eu am dormit jos, deasupra mea nu a dormit nimeni. Deschid ușa refugiului si afara întuneric bezna. Mă întorc in camera, iau rucsacul si la 5:40 am prima tentativa sa plec, dar întunericul mă retine. Mă așez pe o banca in antecamera, scot aparatul foto si încep sa mă uit pe poze. Încep sa-mi pun întrebări si totodată sa-mi fac griji daca o sa reușesc sa ajung in port, având in vedere cum circula mijloacele de transport.

La 6:00,pe o ploaie mărunta ies din refugiu, îmi iau la revedere de la doi dintre băieții care s-au trezit cam in același timp cu mine si plec. Chiar daca ploua, aerul era cald, chiar mai cald decât ieri când am ajuns la refugiu. Masele de aer, presiunea atmosferica, nu am stat sa analizez ci am galopat la propriu pe coborâre. Cine sa mai înțeleagă vremea asta. După câțiva zeci de metri coborați pe întuneric, ochii au început sa se obișnuiască cu el. Dar nu a mai durat mult si a început sa se crape de ziua. Daca in 3H10' am urcat de la Prodromu la refugiul Panaghia, ghiciți cate ore am făcut de la Panaghia la Prodomu?2H20'!!!De ce așa repede? Pentru ca nu puteam sa mă bucur de nimic din jur. Întuneric, ploaie mărunta am preferat sa grăbesc pasul si bine am făcut.

La 8:20 intram pe poarta Schitului Prodromu. Merg direct la toaleta, unde mă spăl pe fata si mă schimb. Eram fleașca, mai mult de la zăpușeala care era in atmosfera decât de la ploaie si efort. Ies afara si mă așez pe un zid înspre ieșirea din schit. De aici începe o serie de acțiuni NOROCOASE.

In timp ce scrutam cu privirea curtea schitului, dintr-o clădire anexa iese si se îndreaptă spre ieșire din curtea, persoana care conduce acest lăcaș de cult. Acea persoana care ieri a vrut sa sune pentru cazare. Cu el mai era un domn. Aceștia vorbesc intre ei ca urmează sa plece spre capitala sa rezolve niște probleme. Profit de cele auzite si merg sa întreb a doua persoana, când mai exact pleacă si daca se poate sa mă ia si pe mine. Acesta îmi spune ca in 10 minute sa fiu pregătit ca pot merge cu ei. Ii spun ca intru pentru câteva minute in magazinul de suveniruri al schitului sa cumpăr cate ceva. Zis si făcut. După ce fugăresc cu privirea toate rafturile cu tot felul de obiecte religioase, mă hotărăsc greu sa iau o gama cat mai diversificata de (cruciulițe, lănțișoare, icoane, etc).Am lăsat acolo in jur de 30 euro. Mă întorc la poarta schitului si in câteva minute plecam spre capitala.

La 9:55 ajung in capitala. Le mulțumesc (Doamne-ajuta) celor doi si cobor fix in centru de unde am luat ieri microbuzul spre Prodromul. Nu m-a costat nimic la propriu, dar probabil a contat acei 30 euro lăsați la magazin. Nu știu exact, bănuiesc, ca după ce-am ieșit din magazinul de suveniruri si așteptam lângă mașina, vânzătorul si cei doi au avut o discuție. Intru in magazinul cu produse alimentare si îl întreb pe vânzător daca exista mijloc de transport pana in port. Acesta îmi spune ca ultimul este la 10:10 si se îndreaptă spre geam si îmi arata autobuzul. Îl rog sa-mi facă repede un sandviș cu salam. Plătesc, ii mulțumesc (Doamne-ajuta) si merg spre autobuz.

Ce NOROC, la 10:10 plec din capitala Karyes spre portul Dafni. Plătesc 3.5 euro biletul si încep sa savurez sandvișul. De data asta șoferul este slav .Constat ca telefonul este închis. Bateria s-a dus si nu aveam la mine acumulator.

La ora 11:00 ajung in port. Merg la ghișeu si vreau sa cumpăr bilet pentru feribot. Sunt refuzat pe motiv ca nu am făcut rezervare. Exact asta am fost sfătuit ieri când am ridicat pașaportul ,ca la întoarcere trebuie sa fac rezervare la feribot. Aveau dreptate, dar ce era de făcut, vina era in întregime a mea. Telefonul era mort, nu aveam unde si cum sa sun. NOROC, ca in situația mea au mai apărut si alții. Rând pe rând am început sa ne rugam de cei de la oficiu sa ne accepte pe feribot. După mai multe telefoane si discuții cineva din interior de la autoritatea portuara a ieșit si ne-a explicat ca a reușit sa găsească înțelegere pentru aceasta situație si ca urmează sa se facă o lista cu noi si in cazul in care feribotul nu se umple cu rezervările se completează cu noi cei din lista in ordinea înscrisa. Reușesc sa mă scriu al 10-lea.Urmatorul feribot, era in ziua următoare si accesul pe el era tot cu rezervare. Vine feribotul, acostează in dana portului si începe îmbarcarea. Stau cu sufletul la gura. Un domn iese cu lista si spune ca persoanele de la 1 la 18 se pot îmbarca pe feribot. Ce NOROC !!!.Mă așez la rând, plătesc biletul de 8.5 euro, trec printr-un control riguros corporal si de rucsac, apoi mă îmbarc pe feribot si mă așez undeva in spate. Controlul riguros s-a făcut pentru ca au fost scoase de pe peninsulă mai multe lucruri de valoare din patrimoniul Muntelui Sfânt.

La 14:30 ajung in portul Ouranopoli. Caut cu privirea sa vad unde este Mary si după ce debarc merg intra-colo bucuros ca un copil. Nu vreau sa mai povestesc cum arătam din cap pana-n picioare, dar cui ii mai pasa? Încărcătura euforica era la maxim!

In concluzie:

-un lucru știu sigur, daca viața îmi v-a permite sa revin aici, in același mod as reveni, poate puțin mai excentric, chiar cu bicicleta, daca este permis. Sau măcar de la Pitești la Ouranopoli pe bicicleta si hoinar pe munte doar cu rucsacul in spate, ceva mai bine pregătit, ca acum știu despre ce este vorba.

-pe mine m-a fascinat Muntele Sfânt in sine si ascensiunea la vârf si mai puțin partea religioasa. Dar pentru povesti, merita si un tur religios al peninsulei, tot cu rucsacul in spate.

-oazele verzi ale schiturilor/mânăstirilor cu sălbăticia din afara lor au creat un mozaic fascinant.

-aceasta drumeție a fost ca o incursiune in necunoscut, atipica si plina de enigme, cu mult  suspans. Cuvântul NOROC, pe care l-am scris cu caractere mari a fost la mine in rucsac. Nu știu ce s-ar fi întâmplat daca una din situații avea o alta turnura? Nu știu cum as fi reacționat, cum m-as fi comportat, ce soluții găseam, cum făceam fata nopții, unde dormeam, etc?

-tocmai aceste mistere, enigme, situații la limita, fac din ascensiunea la vârful Aton o adevărata aventura.