Olimp!Salasul Zeilor! Vf. Mytikas(Nasul) 2918 m ! Vf.Skala 2882 m !(5 sep 2016)

O zi însorită în Zakyntos si un drum lung spre sălașul zeilor, așa începe aventura spre varful Mytikas,Olimp!

După ce traversăm o zonă muntoasă pe marginea Golfului Corinth ajungem in orașul port Itea pe drumul E65. Prin acest oraș trece și traseul montan E4. De aici urcam pe drumul E048 printr-o uriașă livadă de maslini spre sanctuarul de la Delphi, pe care îl vizităm în grabă. Drumul nu a fost ușor, el urmând o succesiune de curbe de nivel pe versantul nordic al Muntelui Parnas. Coborâm din vârful muntelui și ajungem la Termopile pe la 21:09, o altă zonă cu rezonanță pentru antichitate. Aici având loc una din bătaliile dintre persani și spartani. Intrăm pe autostradă și ne deplasăm spre Litochoro unde ajungem la 12 noaptea. De aici ne mai ia 40 minute să urcăm o stradă șerpuită pâna la Prionia la 1100 m. Parcarea amenajată era plină, cu greu reușesc să parchez între două mașini. Afară era răcoare. Mă uit în jur si observ că numerele mașinilor din parcare arătau cate naționalități suntem interesate de o astfel de ascensiune. Întindem scaunele și ne băgăm la somn. Nu pot să spun că a fost un somn odihnitor, deși am fost nevoiți să scoate sacii de dormit pe la două noaptea.

În drumul spre Atena am trecut pe lânga Olimp, iar de la nivelul mări arăta ca un gigant de 3000 de metri. Abia aștept să încep ascensiunea mâine dimineață, deși până la acest lucru nu au mai rămas decât câteva ore. Cu acest gând am adormit.

La 6:30 suntem în picioare și începem pregătirea. Multe nu puteam să vedem în jur, deși afară se luminează bine. Parcarea era înconjurată de o pădure deasă, iar muchiile împădurite ale muntelui nu ne oferă posibilitatea să privim spre vârf. Pregătesc repede pachețelul pentru ascensiune. Am optat pentru (biscuiți de casă, nuci, miere și apă). Termin de făcut rucsacul și ne pregătim să plecăm la drum. Traseul noi îl începem de aici din Prionia, deși există posibilitatea ascensiuni și de la nivelul mări pe o potecă care o intersectează pe aceasta (E4) în Litochoro. E4,romb galben. Facem o poză, trecem de barieră și traversăm un pod de lemn peste pârâul Enipeas. De pe pod se aude si zgomotul produs de mica cascadă naturala din amonte. Urcarea începe imediat după ce treci podul, destul de susținut. După aproximativ 10 minute de urcare, când vreau să interoghez ceasul, constat că îmi lipsește de la mână. Ne oprim și facem o mică ședință dacă mă întorc să-l iau. Îl lasasem pe capotă lângă ștergător. Mașina era cu fața spre pădure, probabilitatea ca să fie văzut este mică, dar... Conchidem că trebuie să fac acest drum înapoi până la mașină, că pe lângă ceas, am uitat și steagul. Așa că mai mult alergând ajung la mașină. Ceasul înca era pe capota mașini, fix lângă ștergător. Îl fixez la mână, iau și steagul din portbagaj și mă întorc la Mary care mă aștepta lângă rucsac. Deci un început bun. Poteca este frumos amenajată și nu prezintă dificultați tehnice, pare mai de grabă un lung șir de trepte. Dar se urcă intens. Pe la 1350 m pe partea stângă găsim un frumos loc amenajat pentru odihnă lângă un izvor, care abia picura. Probabil aveam nevoie de o jumătate de oră ca să umplem un bidon cu apa. Nu stăm mult și ne punem în mișcare. Poteca trece peste mici firicele de apă care curg prin diferite văi și sunt adunate de pârâul Enipeas. Abia când vegetația din jur pierde din înalțime, iar noi câștigăm altitudine încep să se vadă din colții muntelui. Pe la 1700 m întâlnim un prim indicator. Un traseu adiacent întâlnește traseul principal E4. Pe la 1950 m în partea dreaptă se află un heliport. Urcăm și iar urcăm, iar la scurt timp ajungem la refugiul Spilios Agapitos.Era 9:40 când trecem pragul adăpostului. Refugiul este situat la o altitudine de 2000 m. Aici facem o pauză mai mare. Constructia arată foarte bine. Prețurile sunt pe măsură. Ca o recomandare, chiar dacă pare puțin mai greu, mai bine car încă un bidon de apa în plus.

După un scurt tur prin refugiu și proximitatea acestuia ne punem în mișcare. Soarele începe să ardă. Pas cu pas zona coniferelor rămâne în urmă iar piscurile pietroase ale Olimpului, par din ce în ce mai aproape. În față lângă potecă întâlnim o bancă artizanală din piatră. Pare uimitor, dar spectaculos atunci când iei loc pe ia și privești spre Mare Egee. Urmează ședința foto, cum altfel ar fi putut să lipsească, tocmai în acest punct. Eram pe la 2200 metri când începem un urcuș oblic susținut spre Vârful Skala 2882 m. Spre uimirea mea foarte rar întâlnim drumeți deși am plecat devreme de la mașină. Pe la 2450 m întâlnim o bifurcație a poteci. Indicatoarele arătau amandouă la fel. Romb galben și Mytikas, dar direcții diferite. După o analiză detaliată a traseului spre noi se îndreaptă un cuplu. Îi abordăm și îi întrebăm de traseu. Ne lămuresc foarte frumos spunându-ne că sunt două trasee spre vârf. Iar ei au mers pe cel care trece pe sub creastă, dar când au ajuns în dreptul vârfului trebuia să urce pe niște colți foarte abrupți și nici echipamentul potrivit nu-l aveau la ei. În plus au menționat ca de la cei care s-au încumetat să urce cad pietre. Cu aceste vești primite, decidem să mergem spre vârful Skala. Pe urcarea susținută și obositoare într-un moment de liniște în față pe potecă iși fac apariția 4 capre negre. Placută întalnirea, dar scurtă. Așa cum au apărut, la fel de repede au dispărut. Am apucat să fac câteva fotografii cu ele. Continuăm sa urcăm și după mai multe pauze scurte ajungem în vârful Skala. Aici avem o frumoasă panoramă a Vârfului Mytikas, dar și o parte din traseul spre el, deloc simplu. Cu noi în vârf, ajunge și ceața deasă. Facem câteva poze, ne uităm de jur împrejur, tragem aer în piept și ne pregătim de Mytikas. Coborâre tehnică, o porțiune de pod tot tehnică, o urcare foarte grea și tehnică, mai ales că stânca este tocită și nu există prize pentru mâini și picioare, apoi poteca urmează creasta până la varf. Marcajele sub formă de bulină roșie cu galben sunt vizibile și foarte dese, optim pentru a pastra trasa potrivită.

Începem să coborâm, pas cu pas, mai mult patruped. Chiar dacă ar fi lipsit marcajele, poteca era intuitivă, datorită pietrelor tocite. Ajungem pe acea porțiune de pod, care nu pare cu nimic mai ușoară, ba mai mult când se ajunge într-un fel de șa între două piscuri pietroase, care ne permite să vedem golul din stânga, pare nebunesc. Depașim și această porțiune și ajungem la cea mai grea parte din traseu. Această porțiune foarte tehnică, pe care am studiat-o destul de mult în mediul on-line m-a făcut să iau o decizie vis-a-vis de echipament. Mai exact am decis ca in picioare să încalț niște încalțăminte cu talpă cauciucată. Exact așa cum au alpiniștii care practică escalada. Diferența este, ca eu nu am avut la dispoziție o pereche profi de escaladă ci a trebuit să improvizez. De testat i-am testat în anul precedent într-o drumeție în Fagaraș. Din față vin două drumețe. Așteptăm să coboare. Par vorbitoare de engleza. Când ajung in zona expusă, una din ele se dezechilibrează și alunecă. Am rămas încremenit, pentru că venea direct spre noi. Spaima ne-a cuprins. Nu pot să-mi dau seama cum a reușit să se oprească, dar atât noi cât și ea eram într-o situație ingrată. În cele din urmă ajunge la noi târându-se pe fund. Deși a trecut printr-un moment delicat a avut puterea să zâmbească. Cu mare grija începem și noi să urcam. Talpa încălțămintei se lipește bine pe piatră și îmi ofera siguranță. Flexibilitatea gleznei și ale celorlalte încheieturi sunt determinante în pastrarea echilibrului. O țin de mână și pe Mary ca să poată traversa în siguranță această zonă. Trecem cu bine și urcușul se transformă intr-o suită de trepte în zig-zag. Ajungem relativ repede în creastă.

Când ceața se ridică panorama este spectaculoasă. Vârfurile Olimpului sunt impresionante, nu doar prin înalțime, ci și prin înclinația pereților de stâncă. Dintr-un anumit punct al crestei vedem foarte bine poteca pe unde am ajuns aici și alți drumeți intr-o echilibristică continuă. Pe creastă suntem prinși de un grup de bulgari. Unul din grup știa câteva cuvinte românește, pentru ca a fost la o formare în Cluj. Trecerile dintr-o parte în alta a crestei sunt adevarate acte de curaj. Pentru mine, dar mai ales pentru Mary este primul traseu cu o astfel de dificultate. O nebunie, privind in jos. Pe nicio bucată, porțiune de traseu nu există, cabluri, sfori sau oricare alt punct de susținere, siguranță. Prizele pentru mâini și picioare sunt colțurile stâncilor. Înca puțin și ajungem în vârf. Avem contact vizual cu acesta. Nu pot descrie în cuvinte bucuria care m-a cuprins când m-am vazut în vârf. La 13:20 priveam din vârf. Suntem pe Mytikas (Nașul, cum se traduce). Record de altitudine pentru amandoi. 2918 metri. Ne uitam de jur imprejur, admirăm, facem poze. În vârf intr-o cutie metalică există un registru a celor care au reușit să ajungă aici. Îl deschid și ma apuc să rasfoiesc paginile. Oameni de pretutindeni, acum și noi. Iau pixul și îmi trec numele pe registru. În momentele de liniște și contemplare văd celălalt traseu care duc către vârful Mytikas. Traseul pe sub vârf. Destul de greu, la prima vedere și lipsit de elemente de siguranță. Poate că aș mai fi zăbovit ceva vreme acolo, dar Olimpul nu era singurul obiectiv al turului nostru turistic prin Grecia.

Drumul de întoarcere a fost același. Pe la 15:12 ajungem înapoi la Skala. Am mers cu grija, fără să ne grabim, timp era suficient, iar la 18:40 am ajuns la Prionia. Chiar dacă eram rupți de oboseala, efectul era mult diminuat datorită reușitei de ajunge in salașul zeilor. După ce ne dezechipăm coborâm în centrul orașului Litochoro. Trebuie să sarbătorim reușita. Ne alegem un local și comandăm pe săturate. Undeva la 21 euro ne-a costat această cină. Am primit chiar și câte o înghețata din partea casei. După cină, ieșim la o mică plimbare prin centrul orașului, cumpărăm suveniruri, după care ne întoarcem la mașină. Cum mașina ne este casă, pat și de multe ori și masă, întindem scaunele și ne odihnim. La 23:40, pornesc mașina și merg către un alt munte cu dubla semnificație,Athos.