Cheia Bandei!Spre Vârful Dara... până acolo unde muntele ne-a spus „astăzi nu”! (11 iul 2026)
Traseu: Valea Sambetei-Cabana Sambata-Piatra Caprei(Triunghi rosu)-Cheia Bandei(Punct rosu) si retur.
Diferenta de nivel: 1700 D+, distanta 21,4 km,durata 10h19'
Weekendul care se apropia aducea o veste excelentă pentru iubitorii de munte. Prognoza anunța două zile cu vreme stabilă peste grupa montană a Făgărașului, iar pentru noi acesta a fost semnul pe care îl așteptam pentru a relua drumețiile în familie.
Obiectivul nostru era unul special. Mai aveam doar trei ascensiuni pentru a încheia provocarea de a urca, împreună, toate vârfurile din România cu altitudini mai mari sau egale cu 2500 de metri. Două dintre ele, Dara și Hârtopul Darei, se află unul lângă celălalt în Munții Făgăraș și pot fi atinse în cadrul aceleiași ture. Celelalte două provocări rămase erau Vârful Negoiu, tot în Făgăraș, și Vârful Păpușa din Munții Retezat.
Am analizat variantele și, deși toate cele trei ture presupuneau cel puțin două zile petrecute pe munte, am ales ascensiunea spre Dara și Hârtopul Darei. Ne-am spus simplu: „Hai să încercăm!”Ziua avea să înceapă foarte devreme. La ora 4:50 eu și Mary eram deja în picioare, pregătiți de plecare. Nu același lucru se putea spune despre Max și Alex. Pentru ei, trezirea la ora aceea a reprezentat, probabil, cea mai dificilă parte a întregii expediții. După multe rugăminți, câteva căscaturi zdravene și ochi încă pe jumătate închiși, am reușit, în cele din urmă, să fim gata de drum.La ora 5:30 ieșeam din fața casei, cu rucsacurile pregătite și entuziasmul specific începutului de aventură. Traseul până la punctul de plecare urma ruta Pitești-Curtea de Argeș-Transfăgărășan-Victoria-Sâmbăta de Sus.
Puțin după ora 9:20 am ajuns la capătul drumului asfaltat. Primele sute de metri ai drumului forestier erau presărate cu câteva gropi destul de serioase. Cum mașina noastră are o gardă la sol redusă, am preferat să nu risc și am tras pe dreapta într-un loc sigur, convins că drumul va continua în aceeași stare.Înainte de a porni pe jos, Alex a avut un mic episod de disconfort stomacal, provocat de serpentinele de pe Transfăgărășan. Din fericire, și-a revenit repede și, după câteva minute de odihnă și puțină apă, era din nou gata de mers.
Am pornit spre primul reper important al traseului: Cabana Sâmbăta.
Surpriza a venit chiar din primii pași. Cu fiecare metru parcurs îmi dădeam seama că drumul forestier era, de fapt, într-o stare mult mai bună decât mă așteptasem. Gândul că am fi putut continua cu mașina începea să mă urmărească din ce în ce mai des.Ritmul nostru a fost ceva mai alert decât de obicei, iar acest lucru s-a simțit rapid. Pentru Max și Alex, primii kilometri au fost mai solicitanti decât anticipasem și au început să apară primele semne de oboseală. Ca să nu transformăm începutul turei într-o cursă de rezistență, am decis să facem câte o scurtă pauză aproximativ la fiecare kilometru parcurs. Câteva înghițituri de apă, o gustare și câteva glume au fost suficiente pentru ca moralul să revină.După aproximativ trei kilometri am ajuns la bariera de acces și am rămas cu toții surprinși. Drumul până aici putea fi parcurs fără probleme cu mașina. Privind în urmă, cei trei kilometri economisiți ar fi însemnat timp și energie prețioase pentru partea cu adevărat solicitantă a traseului.
De la barieră mai aveam aproximativ o oră de mers până la Cabana Sâmbăta. Drumul forestier continua fără obstacole tehnice, însă urca permanent, într-o pantă domoală, dar suficientă cât să îți amintească faptul că fiecare pas te apropie de inima Munților Făgăraș.Pornim de la aproximativ 780 de metri altitudine și avem un obiectiv ambițios: să depășim pragul de 2500 de metri. Asta înseamnă peste 1700 de metri diferență de nivel într-o singură zi. Știm încă de la început că nu va fi o drumeție ușoară și că fiecare metru urcat va trebui câștigat cu răbdare și perseverență.
Ajungem în zona Cabanei Sâmbăta, însă imaginea pe care o aveam întipărită în minte din anii trecuți nu mai există. Vechea cabană a dispărut complet, iar în locul ei a apărut un ansamblu modern de moteluri, hoteluri sau vile, nu stiu cum sa le numesc. Zona este mult mai dezvoltată decât o știam, iar atmosfera rustică de altădată pare să fi lăsat loc confortului și turismului modern.Profităm de moment pentru o pauză de masă. După câteva ore de mers, băieții au o singură dorință: cârnați. Îi savurează cu poftă, iar noi ne bucurăm de câteva minute de odihnă înainte de partea cu adevărat solicitantă a traseului.
Părăsim zona cabanei și continuăm pe malul Pârâului Sâmbăta. Poteca urcă domol prin poiană, iar murmurul apei ne însoțește la fiecare pas. Este o porțiune plăcută, numai bună pentru a intra treptat în ritmul muntelui.Totuși, devine evident că Max și Alex nu sunt în cea mai bună dispoziție pentru o drumeție atât de lungă. Orice pretext este bun pentru încă o pauză: ba trebuie puțină apă, ba un baton, ba o fotografie, ba doar câteva clipe de odihnă. Deși opririle au fost numeroase, energia lor pare să se consume mai repede decât kilometrii rămași în urmă.
Noi înaintăm constant, însă timpul începe să nu mai fie de partea noastră. Avem mult de urcat, iar fiecare pauză prelungește inevitabil timpul până la destinație.La confluența pârâurilor Sâmbăta și Doamnei părăsim drumul principal și urmăm marcajul triunghi roșu. De aici începe prima urcare serioasă a zilei. Panta se înăsprește vizibil, iar poteca începe să câștige altitudine într-un ritm susținut, conducându-ne spre Fereastra Mare și Fereastra Mică a Sâmbetei.
Pentru mine, această porțiune este una dintre cele mai interesante. Din loc în loc ridic privirea de pe potecă și analizez atent versanții din jur. Încerc să identific variante de abordare pentru o viitoare tură de iarnă. Pantele, culoarele și muchiile capătă cu totul altă personalitate atunci când sunt acoperite de zăpadă, iar gândul începe deja să zboare spre sezonul rece.Între timp, observ că băieții consumă multă energie urcând haotic. Fac pași prea mari, accelerează inutil, apoi se opresc brusc să-și tragă sufletul. Mă hotărăsc să trec în față și să le impun ritmul.
- Călcați exact unde calc și eu.
Le repet de mai multe ori același lucru. Pas cu pas, fără grabă, fără sprinturi inutile. În drumețiile cu diferențe mari de nivel, gestionarea energiei face adesea diferența dintre succes și abandon. Un ritm constant este mult mai valoros decât o explozie de energie urmată de minute lungi de recuperare.
Pe măsură ce urcăm, poteca devine tot mai animată. Ne întâlnim cu numeroși drumeți, fiecare cu propriul obiectiv și propria poveste. Saluturile nu lipsesc niciodată, iar din când în când schimbăm câteva impresii despre traseu, vreme sau starea potecii. Aceste întâlniri dau întotdeauna un farmec aparte muntelui.Cu pauze scurte și bine dozate reușim să depășim această urcare și ajungem la o nouă bifurcație. Privim în urmă și realizăm cât de mult am câștigat în altitudine.Aerul este incredibil de plăcut. Un vânt răcoros bate aproape permanent și nu ne lasă să ne încingem prea tare, însă ori de câte ori soarele reușește să iasă dintre nori, razele lui încălzesc imediat stâncile și ne amintesc că suntem în plină vară.
Mai avem încă mult până la obiectiv, dar moralul rămâne bun. Destinația noastră este clară și neschimbată: Vârful Dara.
Încă de acasă, când am construit traseul, am ales o variantă mai puțin umblată. În loc să urcăm pe ruta clasică prin Fereastra Mare a Sâmbetei, am decis să folosim scurtătura spre Vârful Cheia Bândei, sperând să câștigăm timp și să ajungem mai repede în creasta principală a Făgărașului.Ajunși la bifurcație, alegerea era simplă. Părăsim traseul principal și virăm la stânga, urmând poteca spre Vârful Cheia Bândei.
Poteca traversează o întinsă zonă înierbată, lucru care îmi place întotdeauna. Iarba și pământul absorb mult mai bine șocurile pașilor decât roca sau pământul bătătorit, iar mersul devine parcă mai prietenos cu genunchii și gleznele.Indicatorul ne încurajează. Până în creasta Făgărașului mai sunt aproximativ o oră și cincisprezece minute. Pe hârtie nu pare mult.În realitate însă, această variantă are un neajuns important: urcă susținut aproape fără răgaz.Exact aici încep să se simtă orele petrecute deja pe traseu. Fiecare pantă pare să mai adauge câte un kilogram în picioarele băieților. Alex rămâne tot mai des în urmă, iar la un moment dat mă întorc după el și continuăm o bună bucată de drum ținându-ne de mână. În același timp, Max rămâne împreună cu Mary, iar ritmul lor este întrerupt de pauze tot mai dese.
Până la primul prag important al traseului mersesem aproximativ patru ore, iar timpul ne oferea motive de optimism. Calculam că obiectivul zilei este încă realizabil.
Totul s-a schimbat însă în momentul în care am ieșit în creasta Făgărașului.
Ne-am oprit câteva clipe, am privit înainte și apoi la ceas. Trecuseră deja șase ore de la plecare. În fața noastră se vedea Vârful Dara, dar și lunga porțiune de creastă care ne despărțea de el. Poteca nu mai avea urcări dificile, însă distanța rămasă era considerabilă.Am făcut împreună calculele.În ritmul în care mergeau copiii în acel moment, eram convinși că până pe Vârful Dara am fi avut nevoie de cel puțin încă o oră și jumătate. Apoi urma întoarcerea pe același traseu. Asta ar fi însemnat să ajungem la mașină după lăsarea întunericului.În formula aceasta de echipă, cu doi copii obosiți după o zi lungă de mers, varianta nu era deloc una pe care să o luăm în calcul.
Am decis să ne oprim aici și să facem cale întoarsă.Nu a fost o decizie ușoară, mai ales când obiectivul se vedea atât de clar în fața noastră. Totuși, pe munte orgoliul nu are voie să fie mai puternic decât judecata.Partea amuzantă a fost reacția băieților. În momentul în care au auzit că ne întoarcem, pe chipurile lor a apărut imediat un zâmbet larg. Nici măcar varianta de a continua un mic circuit pe creastă până la Fereastra Mare a Sâmbetei nu i-a tentat. Pentru ei, aventura zilei se încheiase deja.
Coborârea a urmat exact același traseu.
Ca de fiecare dată, drumul înapoi părea mai scurt. Pașii deveniseră mai mari, opririle tot mai rare, iar gândul că mașina se apropie oferea tuturor un plus de energie. Chiar și așa, Alex a avut nevoie în mai multe rânduri de puțin ajutor pe porțiunile mai solicitante.Între timp, soarele cobora încet spre orizont și își schimba unghiul din care lumina creasta Făgărașului. Stâncile căpătau nuanțe aurii, iar umbrele lungi desenau relieful într-un mod spectaculos. Era unul dintre acele momente pe care niciun pasionat de fotografie nu le poate ignora.
Am profitat de lumina caldă a după-amiezii și am făcut numeroase opriri pentru fotografii. În același timp, am explorat și cascadele formate pe Pârâul Doamnei, unele ascunse printre stânci și vegetație, altele vizibile chiar de pe potecă. Sunetul apei și liniștea muntelui au fost recompensa perfectă pentru o zi în care nu am atins vârful propus, dar în care am câștigat încă o experiență valoroasă.Uneori, o tură reușită nu este cea în care bifezi un obiectiv, ci aceea în care iei deciziile potrivite și te întorci acasă cu toată echipa în siguranță. Vârful Dara va rămâne acolo și ne va aștepta. Noi știm deja că ne vom întoarce.
Coborând spre Cabana Sâmbăta, am avut parte de una dintre cele mai frumoase întâlniri ale zilei.
Pe potecă, chiar în apropierea cabanei, o vulpe ne-a oprit din drumul nostru. Nu părea deloc speriată de prezența oamenilor. Din contră, comportamentul ei trăda faptul că era obișnuită cu drumeții care îi treceau zilnic prin față.Am reușit să mă apropii surprinzător de mult fără ca ea să fugă. Curios, am încercat să o servesc cu câțiva biscuiți din rucsac. I-a mirosit atent, dar, spre dezamăgirea mea, nu au fost deloc pe gustul ei. După câteva clipe de ezitare, și-a întors privirea, semn că avea alte preferințe culinare.În schimb, răbdarea ei mi-a oferit ocazia de a realiza probabil cele mai bune fotografii în prim-plan cu o vulpe pe care le-am făcut vreodată. Și asta spune multe, pentru că în Munții Bucegi am avut cândva o întâlnire cu o altă cumătră, mult mai îndrăzneață, care mi-a smuls pur și simplu sandvișul din mână înainte să apuc să reacționez.
Cu zâmbetul pe buze și cardul aparatului foto ceva mai plin, ne-am continuat coborârea.
După aproximativ 18 kilometri parcurși pe cărările Făgărașului, am ajuns din nou la bariera de pe drumul forestier. Acolo le-am spus lui Mary și băieților să mă aștepte câteva minute, iar eu urma să merg până la mașină și să mă întorc după ei.Lumina zilei începea să se stingă, iar noaptea își făcea simțită prezența. Cei trei kilometri rămași până la locul unde lăsasem mașina s-au transformat într-un adevărat antrenament de alergare. Îmi doream să mă întorc cât mai repede.
Numai că, atunci când am ajuns lângă mașină, am rămas complet surprins.
Mary, Max și Alex erau deja acolo.Pentru câteva secunde nu am înțeles nimic.Unul dintre drumeții întâlniți pe traseu îi văzuse la barieră și s-a oferit să îi ducă cu mașina până la locul unde parcasem. Un gest simplu, dar care i-a scutit de ultimii kilometri pe drumul forestier și ne-a amintit încă o dată că, pe munte, oamenii sunt adesea gata să se ajute între ei fără să aștepte nimic în schimb.
Deși nu am reușit să atingem Vârful Dara, nu am simțit nicio clipă că ziua a fost un eșec.
Am petrecut o zi întreagă împreună, am urcat aproape peste 1700 de metri diferență de nivel, am admirat crestele spectaculoase ale Făgărașului, am întâlnit oameni faini, am fotografiat cascade, iar la final am avut parte și de o întâlnire memorabilă cu o vulpe curioasă.
Vârful Dara va rămâne pe lista noastră și va avea, fără îndoială, încă o șansă. Muntele nu pleacă nicăieri. Uneori, cea mai importantă lecție pe care ți-o oferă este să știi când să te oprești, pentru ca data viitoare să poți reveni cu aceeași bucurie.
Iar pentru noi, acesta nu a fost finalul unei încercări nereușite, ci încă o filă frumoasă din povestea drumețiilor făcute în familie.
