Padina lui Călineț & Braul Cioranga! (05 sep 2026)
Traseu: Plaiul Foii-Refugiul Sperantelor 🔺-Padina lui Calinet-Creasta Pietrei Craiului(NEMARCAT)-Vf.Ascutit 🔴 -Braul Cioranga-Refugiul Sperantelor-Plaiul Foii 🔺.
Diferenta de nivel: 1851 D+, distanta 14,2 km,durata 10h08'
Dificultate:greu-foarte dificil
Padina lui Călineț - o zi în care muntele ne-a pus la încercare.
Ceasul arată 5:20 dimineața.Pentru cei mai mulți oameni, este încă o oră la care orașul doarme, străzile sunt aproape pustii, iar ideea de a te ridica din pat pare mai degrabă o pedeapsă decât începutul unei zile perfecte.Pentru noi, însă, ziua începe aici.Ne pregătim, verificăm încă o dată echipamentul și, la ora 6:00, ni se alătură Cosmin și Valy. Suntem patru și avem în față o tură despre care știm deja că nu va fi una obișnuită.
Destinația: Munții Piatra Craiului,Padina lui Călineț.
Ajungem la Plaiul Foii la 8:25. Facem ultimele pregătiri, ne punem rucsacurile și pornim.La început, muntele pare prietenos.Traseul începe din drumul principal, chiar există și un indicator. Urcăm lin printr-o poiană și urmăm cursul Pârâului Padina lui Călineț. Traseul este marcat cu triunghi roșu, iar urcarea este domoală. Aproximativ un kilometru și jumătate de mers fără grabă, ca și cum muntele ne-ar lăsa timp să ne încălzim și să ne obișnuim cu ideea că ziua abia începe.
Intrăm în pădure.Poteca își păstrează pentru moment înclinația domoală și șerpuiește printre copaci. Pe margine, alunii sunt plini de frunze, dar… fără alune.Observăm și asta.Într-o tură de mai multe ore, și asemenea lucruri ajung să devină parte din poveste.Ritmul este dat de Mary. Urcarea este segmentată cu pauze scurte și regulate. Nu ne grăbim. Știm că avem mult de urcat și că muntele nu pleacă nicăieri.După 1h09', ajungem la un indicator.Ne informează că până la Refugiul Speranțelor mai avem aproximativ o oră și jumătate.
Și aici începe schimbarea.
Poteca devine accidentată. Urcarea se înăsprește și capătă o formă susținută. Încep să apară stâncile, rădăcinile, grohotișul și porțiunile în care pământul alternează cu roca.Ajungem sub primele stânci.De aici înainte, ele vor defini traseul.Nu mai suntem într-o simplă drumeție.Suntem pe munte.Poteca traversează zone cu stânci, rădăcini și grohotiș. Primul lanț apare pe urcușul susținut. Nu este neapărat o dificultate în sine. Mai degrabă pare un avertisment.
Un mesaj transmis de munte:
„De aici începe adevărata poveste.”După încă 1h09' ajungem în dreptul Refugiului Speranțelor.Aici părăsim traseul marcat și virăm la dreapta, pe o potecă nemarcată.Urcăm puțin și ajungem într-un fel de șa.Și atunci vedem.Padina lui Călineț.Rămânem câteva minute aproape blocați, cu ochii ridicați spre coridorul stâncos de calcar. Pereții par să se ridice deasupra noastră, iar traseul pe care urmează să-l parcurgem se pierde printre stânci.În față, câteva crengi de pin maschează calea de acces spre ceea ce avea să devină unul dintre punctele memorabile ale zilei:
locul de unde incepe traseul spre Refugiul Sperantelor-Vf.Ascutit,triunghi rosu!(este indicator,vizibil din drum)
o parte din Padina lui Calinet
Scara de fier.
Mai facem câțiva pași.Și ajungem la capătul ei.Privim în jos.Chiar dacă există lanțuri și trei trepte din fier-beton, coborârea pare provocatoare.În social media, traseul pare ușor.În poze, totul pare controlabil.Când ești însă acolo, în fața peretelui, dimensiunea lucrurilor se schimbă.Dar cel mai bine înțelegi diferența când nu doar privești traseul.Când îl simți.Primii metri sunt aproape verticali, apoi înclinația devine mai acceptabilă.Valy începe.Urmează Cosmin.Apoi Mary.Ultimul sunt eu.Cobor foarte repede și, surprinzător, fără dificultăți.Ajung jos și respir ușurat.Gata!A trecut primul pasaj dificil.Sau cel puțin așa credeam.Pentru că, imediat după ce apuc să mă bucur de reușită, descoperim că Scara de fier mai are un pasaj dificil.Unul pe care nu-l văzusem în fotografiile și filmările găsite înainte de tură.Surpriză.Pasul începe cu o coborâre într-un canion îngust. Atât de îngust încât ai loc foarte greu.Ca să mă pot roti, trebuie să dau rucsacul jos.Și apoi vine partea dificilă.Ieșirea din canion.Sunt aproximativ trei-patru metri de pasaj îngust, iar ultimii aproape trei metri de coborâre nu oferă prize solide. Asta schimbă complet lucrurile.Dificultatea crește.La fel și emoțiile.Cobor ultimul.Și reușesc.Ca și ceilalți.Acum putem spune cu adevărat:Suntem în Padina lui Călineț.După tensiunea ultimelor pasaje, este timpul pentru o pauză.Ne găsim un loc în torentul îngust și scoatem fiecare ce are prin rucsac.Aveam un sandviș.Dar aleg altceva.Curmale și sare.Poate nu este cel mai sofisticat prânz, dar în mijlocul unui canion de calcar, după o serie de pasaje tehnice, nici nu mai contează prea mult.Ridic ochii.La Scara de fier, o droaie de drumeți încearcă să coboare.Privesc câteva minute spectacolul.Apoi observăm că imediat în spatele nostru se află un alt pasaj tehnic:
Cosmin coborand Scara de Fier
Mary incepe coborarea pe Scara de Fier
vedere de sus a Scarii de Fier
vedere de jos in sus a Scarii de Fier (foto:Valy)
foto:Valy
Valy si Cosmin in a doua parte a Scarii de Fier,mult mai dificila
canionul ingust si prize rare
Scara de Fier,a doua parte.(foto:Valy)
o parte din Scara de Fier vazuta din Padina lui Calinet
Săritoarea Mică.
Arată ca o adevărată poartă de piatră.Pe sub ea urmează să trecem.Dar partea interesantă este bolovanul uriaș care pare să se sprijine în pereții laterali ai canionului.Trecem pe rând.Ne oprim pentru câteva fotografii.Începem să realizăm că pasajele accidentate sunt peste tot.Și, sincer, Padina lui Călineț începe să ni se pară chiar mai dificilă decât Zăplaz-ul.Mergem mai departe.Rand pe rând depășim segmentele tehnice.Privesc înainte.Nu văd finalul.Doar stânci.Alte stânci.Și încă niște stânci.Dar, până la urmă, pentru asta am venit.Pentru aceste pasaje.Da, sunt dificile.Da, ne pun la încercare.Dar avem un singur lucru asupra căruia cădem cu toții de acord:Ne place.Pozele sunt fără număr.Fiecare săritoare ne provoacă în alt fel. Fiecare dintre noi abordează terenul diferit. Unele pasaje reușesc să le urc direct. La altele încerc, analizez și, în cele din urmă, aleg varianta ocolitoare.
Mary la Saritoarea Mica
Hercule la Saritoarea Mica
prin culoarul de calcar,numit Padina lui Calinet
eu si Mary privind trecutul.(foto:Valy)
o alta saritoare/trecatoare
o alta perspectiva vizuala a saritorilor/trecatorilor din Padina lui Calinet.(foto:Valy)
cu pasi mici ne apropiem de Saritoarea Mare,vizibila acolo in fundal
peretii de calcar foarte impunatori
Apoi ajungem la Săritoarea Mare.
De data aceasta fiecare își caută propria cale.Valy nu stă prea mult pe gânduri.Abordează Săritoarea Mare direct prin zona super hard.Și reușește.În câteva clipe este deasupra și ne privește.Cosmin încearcă varianta din dreapta, care, cel puțin la prima vedere, pare mai accesibilă.Este și varianta pe care o văzusem eu abordată în social media.Aveam la mine tot echipamentul necesar pentru o eventuală abordare de escaladă: cordelină, ham,anouri, carabiniere, bucle de echipare.Casca era singurul accesoriu tehnic purtat.Dar nimeni nu voia să apelăm la echipament.Așa că analizăm.Cosmin decide în cele din urmă să renunțe la varianta din dreapta.Mary așteaptă varianta cea mai ușoară.Eu mă retrag câțiva metri și încerc să găsesc ruta ocolitoare.Numai că apare o problemă.Peretele este aproape vertical și îmi este greu să observ pe unde trece exact ruta.Mă opresc.Privesc.Analizez.Calmul și spiritul de observație își fac treaba.Observ niște posibile urme pe stâncă.Poate că pe acolo au mai trecut și alții.Încerc.Traversez două piscuri expuse.Și atunci am contact vizual cu Valy.Asta este, îmi spun.Acum trebuie să cobor și să le spun și lui Cosmin și Mary.Dar apare o altă problemă.Comunicarea.Pereții canionului deformează sunetul și, deși suntem într-un perimetru strâns, vocile nu ajung întotdeauna unde trebuie.Strigăm.Așteptăm.Încercăm din nou.În cele din urmă ne sincronizăm și ajungem cu toții deasupra Săritorii Mari.Respirăm.Ne uităm înapoi.A fost bine.
aceasta este Saritoarea Mare
cum a reusit sa ramana falnic intre peretii de calcar,tocmai acolo in varf?
Mary pe ruta ocolitoare a Saritorii Mari,deloc usoara.
nici nu stiu sa estimez inclinatia!
Dar muntele nu ne lasă prea mult timp să ne relaxăm.Continuăm ascensiunea printre pereții de calcar.Și chiar dacă tocmai am trecut de unele dintre cele mai dificile pasaje, lucrurile nu devin mai simple.Ba din contră.Relieful pare din ce în ce mai accidentat.De fiecare dată când ajungem în fața unui pasaj dificil, facem același lucru.Îl măsurăm cu ochii.Căutăm prize.Estimăm.Putem?Pe unde?Ocolim?Urcăm direct?Un ultim astfel de pasaj avea să ne împartă din nou în trei direcții.Valy alege un canion foarte îngust.Se strecoară prin el și, după câteva momente, ajunge sus.Cosmin alege o rută pe partea stângă și începe să caute o ieșire.Eu și Mary alegem partea dreaptă.La început pare o alegere bună.Doar că, după câțiva metri, devine clar că nu avem cum să ajungem lângă Valy pe acolo.Chiar și Cosmin confirmă.Ne întoarcem.Abordăm urcarea pe partea stângă.Ceva însă nu pare în regulă.Scoatem telefoanele și consultăm hărțile offline.Și atunci apare confirmarea:ruta corectă era drept în sus.Exact pe unde urcase Valy.După aproximativ doi metri urcați pe stânga, găsesc o posibilitate.O încerc.Și reușesc să ajung la Valy, după ce traversez un pisc calcaros expus.Mă uit înapoi.Mary este în urmă.Îi explic unde sunt prizele.Unde să pună piciorul.Unde să caute următoarea susținere.Pas cu pas.Mary urcă.Și reușește.În sfârșit suntem din nou împreună.Doar Cosmin rămâne separat de noi, pe o altă rută.Îl strigăm.Din nou.Și din nou.Niciun răspuns.Canionul pare să înghită vocile.Începem să înaintăm.Și, încet, pereții verticali încep să se deschidă.Stânca este înlocuită de pajiște alpină.Dar nici aici urcarea nu este ușoară.Rămâne abruptă.Ne ridicăm printre stânci.Și atunci, după niște formațiuni de piatră, își face din nou apariția Cosmin.Urmase niște poteci adiacente și reușise să se reunească cu noi.Acum suntem toți patru.Iar creasta Pietrei Craiului este la câțiva pași.Cerul este senin.Soarele arde puternic.După orele petrecute printre pereții canionului, lumina și deschiderea crestei par aproape ireal de frumoase.
din nou cu totii in Padina lui Calinet,pe coridorul ingust
si cand ziceam ca se termina,mai aparea cate o saritoare...
exista viata colorata si intre peretii astia de calcar
ultima zona dificila din Padina lui Calinet
ce imi place...fiecare are calea lui!
in sfarsit peretii de calcar au inceput sa fie inlocuiti de pajisti alpine
Ajungem în creastă.
Este momentul unei pauze mai lungi.Au trecut 5 ore și 30 de minute de când am început drumeția.Ne așezăm.Privim în jur.Spunem pe nume munților pe care îi vedem.Fiecare priveliște este o recompensă.După atâta stâncă și câteva lanțuri, orientare și efort, avem în sfârșit timp să privim.Să respirăm.Să ne bucurăm.Dar ziua nu s-a terminat.Ne punem în mișcare.Facem destul de rapid segmentul de creastă până la Vârful Ascuțit.Ajungem.Câteva fotografii.Un nou moment de admirație.Și apoi începem coborârea.
Muntii Bucegi,Postavarul,Piatra Mare,Magura Branului,Ciucas,Prapastiile Zarnestilor
ascutiti
Traseul marcat cu triunghi roșu ne conduce pe Brâul Ciorânga.
În mintea mea, coborârea aceasta trebuia să fie ușoară.După ce trecusem prin Padina lui Călineț, prin Scara de fier, Săritoarea Mică și Săritoarea Mare, aveam impresia că partea grea a zilei se terminase.Doar că după câțiva pași aveam să descopăr că muntele mai păstrase câteva surprize.Grohotiș.Lanțuri.Jnepeniș.Zone foarte accidentate.O luăm pas cu pas.Fără grabă.Și descoperim o nouă zonă foarte tehnică.De data aceasta, pe un traseu marcat din Piatra Craiului.Coborârea pe sub peretele stâncos de sub Vârful Ascuțit pare că nu se mai termină.Dar cea mai mare problemă pentru toți este grohotișul mărunt de pe potecă.Acela care fuge de sub bocanc.Acela care te face să fii atent la fiecare pas.Rând pe rând, facem cunoștință cu solul.Nu cădem cu totul.Dar fiecare are parte de câte o mică alunecare, câte un moment în care muntele ne amintește că nu este suficient doar să fii atent.Trebuie să fii atent în permanență.În cele din urmă, sectorul se termină.Intrăm în pădure.Dar poteca continuă pe sub creastă.Și aici apare probabil una dintre cele mai mari diferențe dintre ceea ce îmi imaginam și ceea ce avea să urmeze.Îmi imaginam o potecă de coborâre.Ceva care să ne ducă încet și sigur spre vale.Realitatea era alta.Zone expuse.Urcări.Coborâri.Jnepeniș.Treceri pe sub stânci.Și, desigur, sectoare întregi cu lanțuri.Parcă nu se mai termină.De nerăbdare, consult harta de pe telefon.Și atunci observ ceva:
Braul Cioranga,exact ca pe indicator...dificil...dar superb
o parte din Creasta Nordica
lanturi...lanturi...
lanturi...
grohotis...grohotis...
lanturi...
frumos acest pasaj din Braul Cioranga
Suntem la doar câțiva pași de Refugiul Speranțelor.
În sfârșit!După o ultimă urcare susținută ajungem lângă refugiu.Facem o pauză mai mare.Îl cercetăm.Refugiul este într-o stare bună.Pentru câteva minute, ritmul zilei încetinește.După pauză pornim din nou.De aici traseul ne este familiar.Dar familiar nu înseamnă ușor.Acum știm exact ce am urcat dimineață.Știm unde ne-au așteptat stâncile.Știm unde poteca a început să se încline.Știm cât am muncit ca să ajungem sus.Mary începe să simtă din plin efortul depus pentru ascensiunea prin Padina lui Călineț.Ritmul scade mult.Pauzele devin dese.Dar acum nu mai contează.Știm că ajungem pe lumină la mașină.Și uneori, într-o tură lungă, acesta este unul dintre cele mai importante momente:nu mai trebuie să demonstrezi nimic.Doar să ajungi.Să mergi.Să fii acolo.Coborâm spre poiană.Și, pentru ultimul segment, apare o imagine pe care probabil nu o vom uita prea curând.Mary merge desculță.La fel și Cosmin.După zece ore de mers, bocancii parcă au devenit inutili.Ultimii pași sunt făcuți altfel.Mai relaxat.Mai încet.Dar cu sentimentul că totul s-a terminat.
privind spre Crai !(foto:Valy)
refugiul Sperantelor primitor
bonsai natural
Și apoi vedem mașina.
10 ore.14 kilometri.1.851 metri diferență de nivel pozitivă.Stăm și ne uităm unii la alții.Nu mai este nevoie de prea multe cuvinte.Am reușit.Am parcurs un traseu extrem de dificil.Am urcat Padina lui Călineț.Am trecut prin Scara de fier.Prin Săritoarea Mică.Prin Săritoarea Mare.Am găsit rute, am greșit rute, ne-am întors, ne-am strigat unii pe alții prin canion, ne-am ajutat, ne-am ghidat și, de fiecare dată când muntele ne-a pus în fața unei probleme, am găsit o soluție.Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, am primit și un bonus:Brâul Ciorânga.
datele tehnice de final.
Acum vine întrebarea:
În ce putem măsura satisfacția unei astfel de zile?În kilometri?În diferență de nivel?În numărul de fotografii?În numărul de lanțuri?În pasajele pe care le-am urcat?
Probabil că în niciuna dintre acestea.
Satisfacția se măsoară în felul în care te simți când ajungi la mașină și știi că ai dus până la capăt ceva ce, cu câteva ore înainte, părea mult mai mare decât tine.Se măsoară în privirile dintre colegii de tură.În amintirile care încep deja să se formeze.În fotografiile pe care le vei privi peste ani și îți vei aminti exact unde ai pus piciorul, unde ai ezitat, unde ai râs și unde ai spus în gând:„Asta este.”
Și poate că cel mai frumos lucru este că, după o astfel de zi, nu pleci din Piatra Craiului cu sentimentul că ai terminat ceva.Pleci cu sentimentul că ai descoperit încă o parte din ea.Pentru că mai sunt atât de multe trasee.Atâtea văi.Atâtea stânci.Atâtea padini.Atâtea brauri.Atâtea locuri în care încă nu am ajuns.Și muntele nu se grăbește.Ne așteaptă.Iar noi știm deja că ne vom întoarce.Pentru că, după o zi ca aceasta, întrebarea nu mai este:„Oare mai mergem?”
Ci:„Care este următorul traseu?”Piatra Craiului încă mai are povești de spus.Iar noi mai avem multe de umblat.
