Prima data pe Vf. Omu ! (28 feb 2026)
Traseu: Rasnov-Cabana Malaiesti-Hornul Mare Malaiesti- Vf.Omu-Vf.Bucura Dumbrava si retur
Diferenta de nivel: 1734 D+, distanta 20,33 km, (6h urcarea, 3h30' coborarea cu pauze cu tot).
Prima data pe Vf. Omu ! (28 feb 2026)
Traseu: Rasnov-Cabana Malaiesti-Hornul Mare Malaiesti- Vf.Omu-Vf.Bucura Dumbrava si retur
Diferenta de nivel: 1734 D+, distanta 20,33 km, (6h urcarea, 3h30' coborarea cu pauze cu tot).
Ultima zi de iarnă calendaristică vine și cu o fereastră larg deschisă spre natură. Este timpul pentru o drumeție în natură pe zăpadă. Aveam 3 variante în plan la care m-am gândit. La Vf. Lespezi pentru Vf. Cornul Călțunului, la Vf. Vânătarea lui Buteanu sau la Vf. Omu. Am decis să merg la Vf. Omu, pentru că zăpada căzută la începutul săptămânii îmi va îndeplini unul din criteriile pentru care o drumeție la un vârf mai mare sau egal cu 2500 metri să fie validă.
Vineri iau legătura cu câțiva prieteni să-i întreb dacă au disponibilitate pentru această drumeție, dar din păcate și ei sunt implicați în ceva asemănător. Se anunță o drumeție solo. Pregătirile le fac vineri după-amiază. Traseul pentru care am optat este Râșnov (capătul străzii Glăjăriei) - Cabana Mălăiești - Hornul Mare Mălăiești - Vf. Omu - Vf. Bucura Dumbravă și retur pe același traseu.
La 4:00 am sunt în picioare, pregătind sandvișurile și ceaiul. La 4:40 părăsesc Piteștiul cu direcția Râșnov. Datorită lucrărilor, care parcă nu se mai termină pe culoarul Rucăr-Bran, cu un număr și mai mare de semafoare față de acum 3 săptămâni, am ajuns la Râșnov pe la 6:58. Ajuns pe strada Glăjăriei, la ieșirea din Râșnov am parte de o surpriză plăcută. Zăpada este prezentă pe stradă și în împrejurimi. Am încercat să urc cu mașina spre barieră, dar m-am lăsat păgubaș, zăpada înghețată de pe drum, plus stratul consistent de pe margini m-au convins că nu este pentru mașina mea, așa că dau cu spatele și o las în apropierea indicatorului cu numele localității Râșnov. Când mă dau jos din mașină, ger, undeva la -5 °C. Încep echiparea. Pun bocancii de drumeție, fac ultimele verificări ale rucsacului, beau un bidon de kefir cu chia și migdale, mănânc o banană și plec la drum pe la 7:30. Din fericire mașinile încep să apară destul de frecvent. Unde am lăsat mașina era ultimul petec de asfalt, de aici drumul este forestier și urcă ușor. Pe drum întâlnesc drumeți care pentru început par că se îndreaptă în aceeași direcție. 3 ore era timpul estimat pe marcaje până la Cabana Mălăiești. Urmez banda albastră și cresc puțin ritmul, bine, îmi și permite drumul cu zăpada perfectă pentru rulaj. Am ceva de tras până la cabană și nici nu am citit nimic despre porțiunea asta de traseu. Singurele lucruri pe care le știu sunt cele câteva sfaturi primite în urma dialogului avut cu Cosmin vineri. M-am încălzit, dar tot nu mă dezbrac, aerul este foarte rece. După 30' de drum forestier ajung într-un punct în care banda albastră îmi arată că trebuie să virez la stânga. Un indicator din potecă îmi spune că mai am 2h30' până la Mălăiești. Trec podul peste Pârâul Mare (Vârful Ghimbavului) și încep un urcuș ce pare susținut, dar după câteva curbe de nivel stânga-dreapta se domolește. Un lucru bun la potecă: chiar dacă este frecventată, lipsește gheața și asta mă ajută mult, mai ales că nu prea vreau să-mi pun colțarii de acum. Ajung la izvorul Mălăiești și aici fac stânga, mai merg cam 100 de metri și intersectez poteca ce duce spre Cabana Diham. De aici banda roșie și banda albastră urmează poteca spre Mălăiești. Dar se schimbă și relieful. Urcarea blândă se transformă într-o urcare susținută, dar care păstrează aceleași proprietăți ale zăpezii. Soarele își întinde razele printre trunchiurile copacilor și luminează calea.
locul de start,capătul străzii Glăjăriei!
Nu am încotro și decid să dau geaca jos, astfel rămânând doar în bluza tehnică și polar. Chiar că urcușul ăsta a scos primii stropi de transpirație, fesul era ud fleașcă. Temperaturile anunțate pentru astăzi la Vf. Omu, cu tot soarele din lume, erau pe minus chiar și în cel mai călduros punct al zilei. Dar până la acele raze mai aveam mult de tras. Fesul dublu rămâne pe cap. În cele din urmă ajung la un punct de belvedere undeva în dreapta potecii; trebuie să mai fac câțiva pași în afara potecii, deși există deja o rută către acest punct. Mare lucru nu este de văzut, doar o imagine a văii Pârâului Mălăiești. Fac câteva fotografii și îmi văd de potecă. De aici relieful se schimbă iar. Urcarea susținută se transformă într-o potecă aproape plată pentru o bucată bună de mers. Înaintez destul de repede, dar ceea ce mi se pare mie repede, altora care mă prind din urmă probabil li se pare încet. Acum nu pot să mă scuz că am făcut pauze dese pentru fotografii, pentru că peisajul din jur este încântător. Fiind și prima dată pe aici, am scrutat cu privirea în toate direcțiile. Se termină partea de potecă ce seamănă mai degrabă cu o alee de prin Pitești decât cu una ce duce spre cel mai înalt vârf din Bucegi. Acum iar am de urcat susținut, dar partea proastă la această zonă a potecii este lipsa razelor soarelui și asta se vede imediat. Deși era frig, în această zonă se simte și mai frig, mai că îmi venea să pun geaca pe mine. Dar urcarea mă încălzește un pic. Din spate un alt drumeț mă prinde și mă depășește. De data asta, în afară de salutul primar am încercat o conversație, pe care mai bine nu o deschideam. Oamenii pe munte, în general, au sfaturi utile, dar uită mereu dimensiunea lor. Domnul cu pricina sfatului mi-a zis că joi (adică cu două zile înainte) a vorbit cu cabanierul de la Mălăiești și acesta din urmă i-a spus că nu se poate urca la Vf. Omu, că zăpada căzută la începutul săptămânii măsoară 60-70 cm și nu există potecă de la cabană la horn. Să înțeleg că Cabana Mălăiești este capăt de drum! Nu vreau să vă spun ce-a fost în mintea mea, cum îmi făceam curaj singur că mă lupt cu nămeții și tot ajung la Vf. Omu. Nici nu-mi dau seama cum a trecut o parte din urcarea asta. Ce îmi aduc aminte din partea asta de urcare este că am trecut pe lângă două doamne 50+ care urcau agale. Ajung la un indicator care mă informa că mai am 15' până la Mălăiești. După câteva viraje scurte, am contact vizual cu cabana. Încet, încet mă apropii, intru în ceea ce pare a fi curtea cabanei și văd un grup mare de turiști care se echipează. Nu îmi aduc aminte dacă am zis bună ziua sau salut, îmi aduc amintesc doar de întrebarea „mergeți spre Vf. Omu?”. Timid se aud răspunsurile care m-au calmat. Încercăm, mergem până unde putem. Erau în jur de 15 drumeți și nu păreau să aibă ghid sau că erau toți un singur grup. Cert este că toți aveau același obiectiv: Vf. Omu. Nu mai pierd timpul și încep echiparea. Trec de la echipamentul de trekking la cel de alpinism. Colțarii fiind baza, alături de parazăpezi, ochelari. Schimb și fesul cu un altul dublu. Dar cele câteva minute petrecute afară pentru echipare aproape mi-au făcut mâinile gheață. Pun geaca pe mine și fără să mai pierd un minut încerc să prind din urmă grupul.
Zăpada este mare, are peste 40 cm, dar se înaintează bine. Mai domolesc puțin mersul și încep să casc ochii la peisajele din jur, care sunt de-a dreptul uimitoare. De la Cabana Mălăiești, poteca continuă drept spre primul pisc câteva sute de metri. Vârfurile înzăpezite din jur încă nu dau voie soarelui să pătrundă în această căldare. Chiar dacă sunt în mișcare, încep să simt frigul și la degetele de la picioare. Probabil efortul depus ca să ajung la Mălăiești și umiditatea ușoară de la nivelul pielii, cele -10°C și perioada scurtă de echipare au dus la acest simptom. Dar mă apropii de începutul urcării primului pisc. Deja îmi vin în minte secvențele de la concursul de alergare trail Transylvania 100k. Cum era normal, urcarea primului pisc deja a rupt grupul în câteva grupuri mai mici și, cum era de așteptat, i-am prins din urmă pe ultimii. Cum până la Mălăiești am făcut 2h20', timpul era de partea mea. La scurt timp după ce am început ascensiunea primului pisc, soarele a ajuns în sfârșit și la noi, încălzindu-ne cu razele lui. Pentru că zăpada este mată, iar indicele UV este aproape dublu în aceste situații, pentru a evita probleme cu ochii mi-am pus ochelarii de schi. Sub cei 40-50 cm de zăpadă proaspătă, în care ne afundam, exista cel puțin un alt strat care măsura cu ușurință peste un metru. Bețele mele pătrundeau în zăpadă până la mânere și erau setate la 1,15 metri. Pe urcările susținute ale piscurilor mă încălzesc din nou. Cei prinși din urmă vor să mă lase să trec în fața lor, dar refuz. Pauzele sunt bune și pentru mine, în plus le folosesc din plin pentru fotografie și video. În afară de urmele de schi care sunt vizibile, nu știu dacă există o potecă, cert este că cei din față deschid calea. Trecem și de piscul al doilea, apoi îl urcăm și pe al treilea și încet ajungem la baza Hornului Mare. Urcarea este susținută, multiplele grupulețe se reunesc în două grupuri. Am avut senzația că grupul din față care făcea poteca vrea să urce prin Hornul Mic, dar înainte de intrarea în horn, au virat dreapta și s-au îndreptat spre Hornul Mare. Trecerea dintr-o parte în cealaltă este dificilă din cauza zăpezii foarte mari, peste 60 cm. Chiar dacă nu îmi doream o competiție de urcat, nu puteam fi de acord cu ritmul de 5 pași - pauză. Am încercat să le explic tehnica celor 10, 20, 30 de pași fără întrerupere și apoi pauză de un minut, dar nu am găsit înțelegere. Așa că am început să depășesc. Dar treceam de unii, dădeam de alții. Din Hornul Mic s-a urnit o avalanșă de mici dimensiuni, care s-a stins pe la jumătatea bazei hornului. Cum avalanșele sunt declanșate în mare parte de oameni, și aceasta a fost urnită de doi schiori. Pe la jumătatea Hornului Mare, cât poteca era în zig-zag, a mers motricitatea asta a mea, apoi m-am potolit, că poteca urcă drept în sus, ceea ce este greu și pentru mine. Înclinația pantei în Hornul Mare este la fel ca în Strunga Dracului, mai ales în ultima parte. Dificultatea hornului era trecerea peste cornișa din buză, care măsura cam 2 metri. Asta era cățărare pe zăpadă înghețată, pe un perete aproape vertical.
Ajung în creastă. Aici mai toți fac o pauză de hidratare și mâncare. Peisajele din jur sunt mirifice, de poveste. Beau puțină apă, o cupă de ceai, mănânc două guri dintr-un baton de fructe confiate, pentru puțină energie și mă urnesc din loc. Dacă până aici am făcut 4h45', mai aveam în față două urcări deloc ușoare până la Vf. Omu. Pe indicatoarele turistice, îngropate aproape jumătate în zăpadă, timpul estimat era de 40 minute. Sper să fac o oră, îmi zic. Mă așteptam ca zăpada pe creastă să fie o crustă de gheață, mai ales datorită vânturilor de peste 100km/h de la începutul săptămânii. Trec de prima urcare, apoi cobor într-o șa, după care încep lunga urcare spre vârf. Aplic tehnica celor 100 de pași - pauză un minut. Cu cât mă apropiam de vârf, cu atât zăpada era mai mare. Soarele încălzea foarte tare. Am vrut inițial să mă dezbrac, dar mai aveam puțin până sus. După 5h55' ating Vf. Omu. Pe lângă satisfacția uriașă resimțită, mă simt foarte epuizat. Pot spune cu certitudine că a fost cea mai epuizantă ascensiune de până acum. Înfig bețele în zăpadă, dau geaca jos și o fixez ca pe culme, deschid rucsacul și încep să-mi refac resursele. Pun niște sare celtică sub limbă, pentru o absorbție rapidă, scot un sandviș făcut acasă și încep să-l devorez privind în toate direcțiile. Nu am stare și profit de faptul că Cabana Omu este sub zăpadă și mă cocoț pe ea. Mă hidratez suficient și încep să-mi revin. Vântul rece adie suficient încât să mă facă să pun haina pe mine. Fac câteva poze și mă îndrept spre al doilea vârf de peste 2500 m, Bucura Dumbravă. Ajung la baza vârfului și încep ascensiunea. Nu era nicio urmă de pas, așa că deschid poteca. După câțiva pași, la piciorul drept am început să am crampe musculare. Fac câteva mișcări să relaxez mușchiul, apoi îmi continui urcarea. Ajung la vârf, fac câteva poze, iar în urma mea un grup mare de turiști își face și el simțită prezența. Crucea de pe vârf era parțial acoperită. Nu stau mult aici și mă întorc la Vf. Omu. Mă uit de jur împrejur și mă pregătesc de coborâre. Peste umar ma uit la Vârful Omu și îmi zic: dacă tot am ajuns până aici, cum ar fi să urc chiar pe el. Mă duc în spate, las rucsacul jos și încep nebunia de a mă cățăra pe vârf. Când ai zăpadă înghețată într-un strat consistent, prizele sunt pretutindeni, doar trebuie să sincronizezi mișcările brațe-picioare. Nu a durat mai mult de 3 minute și sunt cu adevărat PE VÂRFUL OMU. Până acum, am fost LA VÂRFUL OMU de nenumărate ori, dar pe vârf niciodată. De data asta mi-am dus nebunia la capăt. Asta da satisfacție totală.
Cu un obiectiv realizat mai mult decât complet încep coborârea. Nu spun câte crampe musculare am avut până am ajuns la intrarea în horn. Dar dacă stăteam, resimțeam disconfortul și mai mare, așa că locomoția funcționa ca un medicament. Doar un singur mușchi se bloca, bicepsul femural, ba la stângul, ba la dreptul. O chestie interesantă, nu s-au blocat niciodată amândoi în același timp. Singurul moment pe care l-aș considera dificil a fost coborârea cornișei din gura hornului. Am folosit tehnica coborârii cu spatele, ca pe scară, apoi restul hornului a fost fără emoții. Zăpada mare a acționat ca un amortizor. Toți care am coborât nu am mai folosit poteca pe care am urcat, ci ne-am dus drept în jos până la baza hornului. De aici am mers pe potecă. Mi-am revenit, probabil hrana ingerată și-a făcut efectul. Prima ascensiune pe munte fără produse care conțin zahăr rafinat. Ajung la Cabana Mălăiești și fac o pauză de hidratare. Timpul era bun, chiar și pe coborâre; crampele au dispărut încă de la baza hornului. Decid să las colțarii în picioare ca să pot coborî rapid. Înainte să plec de la cabană, un elicopter comercial s-a apropiat la 100 de metri de cabană, creând un spectacol pentru toți cei prezenți. Încep coborârea de la cabană spre Râșnov. Mersul pe colțari, mai ales pe coborâre, nu dă voie tălpii piciorului să facă procesul de dorsiflexie, ceea ce face ca toate șocurile să fie preluate de articulații. Oricum, după ce am trecut de zonele cu coborâre abruptă, am dat jos colțarii și diferența s-a cunoscut. După 3h30' de coborâre am ajuns la mașină. 2,5 litri de lichide nu au fost suficienți pentru a-mi potoli setea. Al doilea sandviș l-am devorat în mașină înainte să plec.
Concluzii:
- Cea mai grea drumeție pe timpul iernii și nu doar. Cei 20.33 km parcurși.
- Zăpada prezentă de la intrarea în traseu îmi validează drumeția spre cele două vârfuri de peste 2500 m
- O premieră absolută, am urcat pentru prima dată "pe" Vf. Omu, în comparație cu vizitele precedente unde am fost "la" Vf. Omu.
- Ajung la 6 vârfuri din 13 escaladate iarna, mai mari sau egale cu 2500 m