După valul de caniculă care a traversat țara noastră timp de o săptămână cu temperaturi de peste 40°C, vremea tocmai ce-a revenit la normal, în concediu fiind, am prins momentul oportun, în sfârșit, să ieșim în natură cu cortul și nu oriunde, în Munții Retezat, lângă Lacul Bucura.
Aveam la dispoziție 3 rute pentru a ajunge în Poiana Pelegii din Pitești. Una pe care tot am utilizat-o în și dinspre Parâng(Pitești-R.Vâlcea-Brezoi-Petroșani-Hațeg-Poiana Pelegii), alta ceva mai rapidă, dar lungă (Pitești-Craiova-Târgu Jiu-Petroșani-Hațeg-Poiana Pelegii) și cea de mijloc pentru care am optat (Pitesti-R.Vâlcea-Horezu-Bumbești Jiu-Petroșani-Hațeg-Poiana Pelegii). Dacă până la Hațeg drumul a fost în regulă, chiar și cu mici coloane de mașini formate prin Defileul Jiului, restul până în Poiana Pelegii, erau o necunoscută totală, chiar dacă am citit unele și nu puține review-uri. În această drumeție, din cauza echipamentului complex (cort, saci de dormit, saltele, etc), nu aveam cum să-l mai car pe Alex in brațe sau în backpack, singura alternativă pentru a reuși să campăm lângă lac, era ca el să meargă pe jos. Cel mai scurt traseu spre Lacul Bucura este prin Poiana Pelegii. Timpul dat, estimativ 1.5-2h. Ora 12:00, ne prinde într-o mică pauză pe Barajul Gura Apelor savurând niște langoși cu brânză de oaie sărată. Ultimii 3 km până pe baraj sunt pe dale de beton, sparte, pline de cratere, iar pe carosabil faci salom printre bolovani desprinși din pereții de stâncă. Nu poți merge cu mai mult de viteza a doua. Și asta nu este nimic, chinul abia acum începe. După ce ieșim de pe baraj, drumul betonat se termină și încep cei 18 km de drum forestier jalnic. Inițial am crezut că am scăpat de plata taxei de intrare în Parcul Retezat, dar la 300-400 de metri în față, pe stânga era o cabină, unde stătea o doamnă. Drumul era blocat de o bandă de nailon alb cu roșu. Opresc mașina și merg spre cabină. După ce ne salutăm îi spun despre intenția mea și câte persoane suntem în mașină. Plătesc 45 lei (10 lei bilet adult și 15 lei bilet mașină, pentru copii nu am platit nimic). O întreb ironic cum este drumul și primesc un răspuns pe măsură (o ora și ceva faci până în Poiana Pelegii !!!). Atât am făcut, 1h15'. Pe lângă gropile de pe drum, peste care nu puteai trece decât în viteza 1, spre finalul drumului sunt 3 rampe, unde trebuie experiență în condus ca să treci de șanțurile care traversează drumul, în special pentru cei cu mașini cu garda joasă. Singura parte bună a celor 18 km de drum forestier, este că mergi prin pădure și astfel scapi de soarele sufocant de la prânz. În jurul ore 13:30 ajung în parcarea Poieni Pelegii, care pare plină, deși este joi. Dau o tură prin parcare, doar-doar găsesc un loc, astfel reușesc să întorc mașina și cobor pe drum în jos 50 metri unde găsesc un refugiu. Facem ultimele verificări ale echipamentului și ne pregătim optimiști de drum. Îi pun un rucsac mic lui Max în spate, ceva mai greuț, fiind prima dată cu un astfel de echipament. Pornim la drum cu pași mari, încât sunt nevoit să-i temperez.
Din parcare se coboară 50 metri, puțin abrupt, până în albia Pârâului Peleaga, aici trecem un pod de lemn, care este un molid cioplit. Avea cam 30 cm lățime dar nu peste tot. Are o balustradă dintr-o bârnă subțire prinsă în patru locuri tot din molid. Copii reușesc să treacă fără probleme. Suntem pe E8, iar marcajele sunt cruce roșie și bandă albastră. După trecerea peste podișcă începe o scurtă urcare susținuta până la intersecția cu traseul care duce la cabana salvamont. Mergem în paralel cu Pârâul Bucura, care este foarte zgomotos. Poteca este plină de turiști atât pe urcare cât și pe coborâre. După ce trecem de cabana salvamont, poteca devine ușoară. La fiecare sută de metri urcată poteca este intersectată de un pârâiaș mai mare sau mai mic. Îmi place foarte mult această potecă, mulți bolovani mari, molizi uriași, sunetul pârâului învolburat, afiniș cu boabe mari și negre, multe pâraie, atunci când padurea permite, priveliști minunate, podețe și treceri spectaculoase peste pâraie, apă rece peste tot. De mult nu am mai urcat pe o astfel de potecă autentică de munte. Îl degrevez pe Max de rucsac, ca să poată mânca afine. În unele zone bolovanii erau așezați în așa fel incât ziceai că imită niște scări. Rădăcinile uriașe ale molizilor formau și ele niște trepte. Jumătate din traseu este prin pădure.
