Vf. Postavaru! Ceata Totala!(07 feb 2026)

Traseu: Poiana Brasov-Cabana Postavaru-Vf.Postavaru (Cruce rosie)

Diferenta de nivel: 972m D+, 3h42', 9.30 km

„Tati, când mă fac mai mare mă iei și pe mine iarna pe munte?!”

M-am tot gândit la dorința aceasta a lui Alex și cum să pot realiza un astfel de lucru. Am luat în calcul o grămadă de variante, dar toate păreau greu de realizat. Într-o zi, în autobuz, când frunzăream FB-ul, văd niște fotografii cu Postăvarul. Imediat mi s-au aprins beculețele, cum ar fi... Începi să faci calcule, să vizualizezi trasee, cauți articole și păreri despre ascensiuni pe Postăvarul iarna. Așa deci, se conturează o drumeție în sezonul rece cu toată familia. Acum mai rămâne să vedem când găsim vremea potrivită, pentru că la cât de capricioasă a fost vremea în sezonul toamnă-iarnă, nu ne-a permis nici nouă, adulților, să ieșim în natură.

Se ivește o fereastră de câteva ore sâmbătă, pe 7 februarie; undeva între orele 10:00-14:30 norii și ceața ne lasă să vedem soarele. Sunăm adunarea vineri seara și, odată cu asta, începem pregătirea. Sâmbătă mă trezesc pe la 6:45 cu nasul direct în telefon, studiind vremea. Fereastra este încă prezentă pe meteograme. Ca să fiu sigur, intru și vizualizez câteva camere video publice din Poiana Brașov, pentru că de aici am decis să începem drumeția. La o primă impresie, zăpada este doar pe spațiile verzi și nici acolo peste tot, parcarea e goală, în schimb camerele video de la Cabana Postăvaru arătau o ceață deasă, dar vremea era cum s-a anunțat la meteo. În mod normal, în jurul orei 10:00, ceața trebuia să se ridice.

La ora 8:00 părăsim Piteștiul cu destinația Poiana Brașov. Pe culoarul Rucăr-Bran încă se mai lucrează, am întâlnit doar trei semafoare și câteva zone cu drumul foarte prost. Un mic incident avut de Alex și Max ne-a pus puțin în gardă, dar lucrurile au revenit încet-încet la normal. Ajungem în Poiana Brașov și intru în parcarea mare, dau două ture și, șoc, niciun loc liber. Când să ies din parcare, văd pe cineva că dă cu spatele. Norocul meu, îmi zic. Când îmi găsesc locul, un domn ce pare administratorul parcării îmi aduce la cunoștință cât costă ora și cum pot plăti. Optez pentru cash, 3 lei/oră. Cred că 5 ore sunt suficiente, iar costul nu este așa mare. Începem pregătirile de drumeție. Copiii se simt bine, aerul rece și plin de oxigen le face bine. Pe la 10:50 pornim la drum. Afară temperatura este pozitivă și ceața pare să se ridice ușor. Ne îndreptăm spre intrarea în traseu, care este în dreptul pârtiei de schi Sulinar. Stațiunea este plină de turiști, la fel și pârtiile. Trecem pe lângă Clubul Rossignol, care este în stânga traseului, și intrăm pe zăpadă. Această zonă cu zăpadă este sfârșitul mai multor pârtii. Ajungem lângă pădure și intrăm pe traseul marcat cu cruce roșie, care se suprapune cu pârtia de schi Sulinar. Cu noi pe traseu se mai încumetă două drumețe. Din păcate, după câtiva zeci de metri parcurși, dispare zăpada de pe potecă, iar pădurea din jur oferă niște peisaje de toamnă târzie mai degrabă decât de iarnă autentică. Până aici poteca este de fapt un drum forestier și îmbină scurte porțiuni de urcuș susținut cu porțiuni ușoare care dau voie mușchilor să se relaxeze.

Odată cu înaintarea pe traseu ajungem la o bifurcație unde suntem nevoiți să părăsim pârtia Sulinar și să urmăm marcajul cruce roșie ce traversează pârtia de schi Subteleferic. Sporim atenția, prindem un moment în care nu coboară niciun schior și trecem împreună. Intrăm iar în pădure și poteca continuă cu urcări scurte susținute. De aici, pe potecă au început să apară porțiuni cu zăpadă. Din păcate traficul spre Cabana Postăvarul sau spre vârful cu același nume a transformat zăpada de pe potecă în pod de gheață. Avem probleme cu înaintarea. Încercăm să găsim soluții alternative, cum ar fi mersul prin zăpada de pe marginea potecii, ieșitul de pe potecă, ținutul de copacii din împrejurimi. Copiii înaintează greu și au nevoie de susținere. Deși i-am învățat să calce pentru a rămâne stabili pe picioare, mai au nevoie de timp și multe ieșiri ca să dobândească pe deplin aceste abilități. Traversăm Pârtia Drumul Roșu și urcarea devine mult mai lejeră. Continuăm în paralel cu pârtia de schi. Odată cu altitudinea câștigată, zăpada devine mai mare și posibilitatea de a merge în siguranță pe potecă crește. 

Copiii au obosit și vor pauze. Folosesc din plin pauzele pentru alimentare cu apă și biscuiți. Se fac aproape două ore de când am plecat de la mașină și fereastra în care soarele trebuia să ne vadă nu se mai deschidea. Ba mai mult, ceața rece devenea din ce în ce mai deasă, abia dacă mai vedeam la 10 metri în față. Dar nu ne-am lăsat intimidați și am decis să continuăm. Mai intersectăm o dată pârtia de schi Drumul Roșu, pe care o trecem destul de greu, pentru că vizibilitatea este foarte scăzută. Urcăm pe zăpadă bătătorită și ghetele noastre se fixează fără probleme. Îndemnurile noastre adresate copiilor se aud în jur. Din ceața deasă de undeva din stânga se aud două voci. La un moment dat un domn a cărui siluetă se lasă greu identificată din cauza ceții dese ne sfătuiește ca în cazul în care vrem să mergem spre vârf, să renunțăm, că ceața sus este și mai deasă și că ei s-au rătăcit. Mulțumim pentru sfat, dar copiii când aud astfel de lucruri se demoralizează. Trebuie luptă de convingere și avalanșă de motivații să-i urnești din loc. Ce să mai spun, că singurul mod în care puteau să se odihnească era să se întindă pe zăpadă. Ca să-i ridic cât mai repede de jos îmi treceau tot felul de scenarii prin cap. La un moment dat am vrut să le spun că sunt "niște căpușe albe care se plimbă pe zăpadă", dar cu siguranță nu m-ar fi crezut. Scot telefonul, deschid aplicația de orientare și le arăt cât de puțin mai avem până la Cabana Postăvaru. Ajunși în proximitatea Pârtiei Lupului, urmăm o urcare sinuoasă de 200 metri până la Cabana Postăvaru. 

Muzica bună îi mai deconectează pe băieți de la urcarea susținută. Aici facem o mică greșeală strategică: în loc să profităm de muzica bună de la cabană să intrăm și să ne odihnim câteva minute, am optat pentru a continua traseul. Nu mai aveam de mers decât 45 de minute, conform marcajelor de pe traseu. Găsim câteva marcaje și intrăm pe traseul cruce roșie. Dar nu putem urma aceste marcaje pentru că dispar. Ținem o potecă prin zăpadă care urmează un traseu de ciclism de downhill și înaintăm prin ceața deasă. Avem un moment în care ieșim de pe rută și bâjbâim în găsirea potecii. Dar telefonul mă salvează și ajungem în ceea ce ar trebui să fie o potecă. Suntem pe la 1700 de metri și pe alocuri întâlnim zăpadă înghețată care pune probleme de stabilitate. Max se pierde cu firea, rămâne puțin în urmă și intră în panică. Dar depășește momentul.

Urcarea este parțial susținută. Se aude iar muzica. Ceața este la fel de deasă, parcă ai merge legat la ochi. Ajungem sub Vârful Cristianul Mare, 1750 de metri. Aici este și Cabana Yager. Când ne apropiem de cabană, rămânem plăcut surprinși de voia bună din jur. Muzica care răsună în difuzoare, un DJ care animă și turiști care dansau de plăcere sau frig. Pentru că aici era și stația de telecabină, aflu repede cât costă coborârea. Ora 17:00 ultima coborâre, timpul afișat 14:30. Deci avem timp să ajungem pe vârf și să ne întoarcem, concluzionăm. Doar că... aici a fost capătul de drum pentru băieți și Mary. Oboseala, probabil, dar și lipsa câmpului vizual care să le ofere perspective vis-a-vis de cât mai au de mers până la vârf. În schimb, m-au încurajat pe mine să merg acolo sus, că ei mă așteaptă la cabană. 

Nu am stat mult pe gânduri, le-am lăsat apa și biscuiții și am plecat spre vârf. Cu mersul meu molcom am reușit să ajung în vârf în 15 minute. Puțin dificili ultimii 100 de metri datorită zăpezii înghețate de pe potecă. Dar există bări metalice de care să te sprijini. Nu spun ce încântat am fost de panoramele oferite de vârf. Scrutam cu privirea în toate direcțiile și îmi intra ceața în ochi, în plus mai începuse și un fel de ploaie înghețată (chiciură). Așa deci, țeapă meteo, cu fereastra spre soare care nu s-a mai deschis. Cei 1799 de metri ai Vârfului Postăvarul și vârful care îmi poartă numele (Cristianul Mare) rămân pentru alte vremuri, poate cu puțin noroc, mai însorite. Dacă am urcat în 15 minute, nu mă întrebați cât am făcut până la Cabana Yager. Ne urcăm cu toții într-o cabină și coborâm în Poiana Brașov. Doar noi am plătit 40 lei/persoană, copiii au avut gratis. Graba asta mare de a ne întoarce la mașină avea un motiv întemeiat și mult așteptat. Săniușul. Le promisesem băieților că-i duc la munte să se dea cu sania, acum aveau această posibilitate. Luăm sania de la mașină și mergem pe pârtie. Credeți că nu mai aveau energie... de vreo 6 ori au urcat panta aia lungă trăgând sania după ei. Din cauza ceții groase care s-a lăsat, a trebuit să merg la jumătatea pârtiei să nu pierd contactul vizual cu ei. Drumul de întoarcere a decurs normal, fără incidente.

Concluzii:

- Prognoza meteo ne-a păcălit, nu ar fi prima oară

- Ceața deasă a tăiat din elanul băieților prin prisma lipsei vizualizării destinației finale. Drumul prin ceață părea fără capăt.