Via Ferrata Cheile Galbenului! (21 iun 2025)

Drumul până la Cheile Galbenului a fost destul de greu, deși am mers pe autostradă până la Curtea de Argeș, aglomerația din trafic ne-a întârziat mult.

Ajungem în zona cheilor pe la 9:30, ieșim în dreapta, după strada asfaltată și urcăm pe un drum forestier cam 100 metri până ajungem într-o zonă mai deschisă chiar la intrarea în traseul Loreley. Servim repede un iaurt și un sandviș, ne echipăm și nerăbdători ne facem intrarea pe primul traseu de via ferrata.

Loreley

Lungime: 300m

Diferență de nivel: 105m

Dificultate: B (ușor)

Afară era răcoare, chiar și la 10:20 când am început ascensiunea. Deși pe siteul celor de la White Wolf era prezentat ca traseu de categoria A, la fața locului pe plăcuța informativă era clasificat ca fiind de categoria B. Privind în sus traseul este pe un vâlcel care duce până în creastă. Nu intram de la bază ci urcăm pe poteca din dreapta cam 100 metri până unde pereții vâlcelului devin stâncoși. Urcarea la începutul traseului nu prezinta pasaje dificile, așa că nu mă lonjez și îmi folosesc din plin mâinile și picioarele. Pe parcurs pentru a evita accidentari inutile, la anumite pasaje mă lonjez. Ajungem rapid la bifurcația traseului. Dacă continuăm în sus maxim 50 de metri eram pe creastă, dar pentru că traseul Pantera Roz ne făcea cu ochiul am decis să continuăm pe acesta și retragerea să o facem pe Loreley. În concluzie Loreley este un traseu accesibil pentru toata lumea, deși panta vâlcelului este abruptă.

Pantera Roz

Lungime: 500m

Diferență de nivel: 250m

Dificultate: D (greu)

Intrarea pe ruta Pantera Roz se face din vâlcelul Loreley, aproape de sfârșitul acestuia. La început se merge pe o poteca clasica de munte, cam 70 metri, până se ajunge într-o muche stâncoasă. Se traversează această muchie și traseul coboară ușor. Înaintăm destul de rapid că traseul continuă cu o potecă clasică, cu mici zone unde lonjăm pentru siguranță, deși nu prezintă dificultăți. Dintr-o dată poteca urcă în zig-zag până la o deschidere în stâncă ce pare a fi o grotă. Firul de oțel continuă prin această grotă. Intrăm amândoi rând pe rând și rămânem uimiți de acest pasaj care măsoară cam 10 metri. Îl trecem în picioare, facem și câteva poze și ieșim din grotă. Doar că mai facem câțiva pași și o altă deschizătură în stâncă își face simțită prezența, de data aceasta mult mai mică și îngustă. Are aproximativ 5 metri și trecem prin ea cu mersul piticului. Imediat când ieșim cablul de oțel traversează o altă grotă și mai mică și mai îngustă. Mă amuz cu Mary, dar luăm în serios trecerea. Sunt doua moduri de a trece prin grotă, târâși sau în genunchi. Orice opțiune ai, pe jos sunt numai pietre colțuroase și ieși un pic cu dureri. Grota măsoară aproximativ 3 metri. De exemplu, eu nu am putut înainta cu rucsacul în spate și a trebuit să-l dau jos. Traversăm și acest pasaj cu zâmbetul pe buze. Dar entuziasmul dispare repede când ne uităm în sus și vedem pe unde continuă traseul. Dar ne luăm elan și înaintăm. Ajungem la peretele aproape vertical. Traversarea lui implică ceva efort. Partea proastă este că lipsesc prizele sau sunt foarte rare. Traversam pasajul rând pe rând și ajungem într-o zonă foarte expusă, unde cablurile sunt dublate. Forță în brațe că picioarele nu ai unde să le fixezi. Foarte important la traseele astea este că în timpul ascensiuni să găsești poziții unde să-ți relaxezi mușchii de la brațele și picioarele. Mușchii nu trebuie să stea în tensiune mult timp. Dar escalada devine mai accesibilă odată cu apropierea de vârf, prizele sunt pretutindeni. Un pas, doi, trei și gata, am ajuns în vârf. Retragerea o facem pe creastă, spre dreapta, până intersectăm traseul Loreley și coborâm la mașină prin vâlcel. Facem o pauză mai mare, apoi mutăm mașina în parcarea de la Peștera Muierilor.

Marea Crăpătură

Lungime: 250m

Diferență de nivel: 100m

Dificultate: B (ușor)

Din parcarea peșterii, se merge către aceasta și se urmează scările. Cu 50 metri înainte să ajungi pe terasa/veranda ce preceda intrarea în peșteră, se face o potecă de pământ la stânga scărilor. Se urmează aceasta potecă foarte vizibilă până se ajunge sub stâncă. Aceasta poteca traversează zona de sub stânci și facilitează accesul la restul de 19 trasee de via ferrata, dar și la zecile de trasee de escaladă. Poteca este practicabilă în ambele sensuri. Intrarea în trasee este indicată de o placă foarte vizibilă și frumos inscripționată. Ajungem în două minute la intrarea în traseu. Traseul Marea Crăpătura, Creasta Peșterii și Marea Spirala au în comun intrarea în traseu și mici porțiuni. În fapt traseul Marea Crăpătură merge direct în sus, iar celelalte doua se desprind spre stânga, prima Marea Spirală și ceva mai sus Creasta Peșterii.

Intrăm pe traseu și începem să urcăm. Nu mă lonjez că traseul este abordabil. Abia ajunși în culoarul creat de stânci numit Marea Crăpătura exista o trecere care necesita atenție, deși este prevăzută cu praguri. Acest traseu este folosit pentru a ajunge la hamace. După pasajul cu trepte se ajunge imediat în vârf. Urcarea deși nu a fost grea din punct de vedere tehnic a mai stors ceva energie. Imaginea versanților care formează Cheile Galbenului se poate admira în toată splendoarea ei. Retragere o facem prin dreapta, pe potecă,  punct roșu și albastru. Se ajunge lângă scările care duc spre intrarea în peșteră. De aici se reia circuitul.

Creasta Peșterii

Lungime: 300m

Diferență de nivel: 100m

Dificultate: B (mediu)

Intrăm iar pe traseul comun și urcăm până în dreptul bifurcației unde alegem Creasta Peșterii. Bifurcația potecilor nu este marcata cu semne distinctive. Singurul indiciu este cablul de siguranță. Traseul este mai tehnic, dar nu are pasaje dificile. Într-adevăr este mai mult de cățărat decât precedentul. Mary obosește și asta este ultima urcare, soarele are și el vina lui. Ca orice urcare, mai consumă puțină energie. Pentru amândoi este a patra urcare. Aveam un D și 3 de B. Odată ajunși în vârf întâlnim alaiul unui grup numeros. Asistăm cum doi oameni din acel grup fac Podul Indian. Îi lăsăm să termine și îi propun lui Mary să încercăm și noi. Mary îmi spune că are și ea limitele ei și crede că nu poate să-l treacă. Așa că încerc eu. Am citit cu mult timp în urmă despre tehnica de a trece peste Podul Indian. Cablul de oțel pe care calci sau sfoară după caz, este flexibil și trebuie să apeși să-l faci rigid, mâinile trebuie utilizate doar pentru echilibru. Acest pod face parte din traseul Marea Spirală. Retragerea o facem tot pe bulina roșie și albastra. Ajungem la scările de la intrarea în Peștera Muierilor. Mary se așază pe banca și spune că nu mai vine pe următorul. Beau niște apă, mănânc doua bucăți ciocolata și mă așez câteva minute pe bancă.

Spirala Mare sau Spirala Muierilor

Lungime: 400m

Diferență de nivel: 100m

Dificultate: D (greu, dificil)

Mă ridic și mă deplasez spre intrarea în traseu. Urc puțin pe traseul comun și după 10 metri ajung la prima bifurcația cablurilor, pe lângă care a mai trecut de două ori. Mă lonjez, pentru că intrarea în traseu este accidentată. În câțiva pași cobor pe lângă o stâncă și traseul avea să-mi dezvăluie primele pasaje de via ferrata de nivel D. Traseul traversa oblic o bucata de stâncă, dar părea abordabilă datorită prizelor, avea cam 100 metri. Când aveam posibilitatea făceam scurte pauze. Apare un al doilea pasaj, care presupunea trecerea peste o stâncă. Din fericire cu multe prize la mâini și picioare, de care mă folosesc ca să trec. Sub traseul meu, pe pereții versantului sunt trasee de alpinism, iar practicanții sunt la baza stâncilor, unii întinzând sfori alții luând în piept pereții verticali. În micile pauze îmi arunc ochii la locomoția lor. Nu mă grăbesc deloc, mai ales că văd o porțiune de traseu. Cel puțin porțiunea asta vizibilă este abordabilă, fără să știu ce urmează după. Cât am mers până acum, lasă de înțeles că este ce-a mai grea via ferrata pe care o traversez. Prizele pentru mâini și picioare sunt doar cele oferite de natură. Încet, încet avansez și ajung aproape de pisc unde am o urcare de 3-4 metri verticală. Trec și de aceasta urcare și după ce ajung să mă fixez, îmi arunc ochii la următoarea porțiune de traseu. Încă 50 metri de traversat oblic pereții verticali. O prima schimbare de peisaj. Dacă până acum pereții abundau în vegetație, acum aceasta este mai rară. Pasajele grele au început să devină o obișnuință încât le-am pierdut numărătoarea.  Evit să mă uit la ceas, timpul petrecut pe pereții ăștia nu pot fi măsurați cu ceasul. Importat este sa rămân concentrat și să-mi coordonez mișcările. Ajung într-un pasaj unde în față, paralel cu stânca se ridică un alt zid de 4-5 metri. Cablul de oțel continuă în sus pe acea stâncă. Încerc să înțeleg cum mă pot folosi de prizele naturale ca să pot trece acest obstacol. Am o primă încercare nereușită și sunt nevoit să mă întorc de unde am început. Deși urcasem aproape 2 metri, nu am găsit prizele corecte pentru picioare și eram intr-un dezechilibru care m-a făcut să mă retrag. Același lucru l-am pățit și la a doua încercare. Fiecare încercare te mai stoarce de energie. Încerc si a treia oară, dar fără succes. Lucrul ăsta mă panichează. Nu știu cât mai este de mers, nu știu cât de greu este restul traseului, dar știu că toată bucata parcursă până acum nu vreau să o fac pe drumul de întoarcere. În stânga zidului de netrecut mai multe cabluri sunt întinse. Mă delonjez, pășesc atent pe lângă stâncă și ajung într-un fel de pod (o scurtă potecă de pământ dreaptă. Mai multe cabluri din direcții diferite se unesc acolo. Scot telefonul și mă uit ce trasee ajung aici. Mica Spirală este unul, iar printr-o crăpătură mai îngustă de un metru vine alt cablu și pare a fi Traseul Vânturilor. Acest pasaj îmi este de un real folos, pentru că îmi da posibilitatea să mă odihnesc. Din dreptul traseului Spirala Mică se aud voci și la scurt timp apare un cuplu tânăr, deloc entuziasmați ci mai degrabă timorați. Stăm de vorbă puțin apoi mă pun în mișcare. Încerc să abordez urcarea pasajului prin lateral și reușesc să trec de el. Trec bucuros printr-un culoar format de două stânci și urmăresc cablul de susținere. Când îmi ridic privirea și văd pe unde urcă cablul rămân blocat. Am vrut să cred că urcarea pe peretele vertical seamănă cu urcarea de la Triglav, dar departe de așa ceva. Îmi fac curaj și încerc să urc. Nu știu cum mi-am negociat urcarea, că am rămas cu punctul de susținere  într-o mână, iar cu cealaltă am încercat să mut lonja, lucru care nu mi-a ieșit și am fost nevoit să mă retrag. Intru iar în panică, dar mă liniștesc repede. Beau apă, mănânc o jumătate de ciocolată și mă odihnesc. Timpul de pauză a fost un sfetnic bun. Atac din nou acest segment și destul de greu reușesc să urc. Ajung pe un prag stâncos și mă odihnesc câteva minute. Se vede vârful sau (sfinxul) cum mai este numit și asta mă liniștește. În față acest prag continuă cam 10 m în urcare ușoară fără niciun pasaj dificil. Pun mâna pe lonjă și trag de ele pe cablu până la cuiul de schimb. Cum plimbam lonja pe cablu, văd în dreapta sub mâna ceva mișcând. În minte s-a derulat imaginea unui guștere, doar că ceva legat de culoare m-a făcut să întorc capul. Ce să vezi ...ditamai vipera !!!. Instant mă lipesc cu spatele de stâncă. Aveam telefonul în mâna, pornesc un video și încerc să urmăresc încotro se îndreaptă. Am respirat ușurat că a ales sensul din care am venit eu, doar că brusc își schimbi direcția și se întoarce spre lonja mea. Fără să mai stau pe gânduri și fără să vad lonja, reușesc să desfac carabinele pe rând și să mă lonjez iar mai sus. Fac un pas mai sus pe stâncă și îmi întorc privirea să văd unde este. Tocmai ce cobora din zona cablului în zona picioarelor. Pulsul s-a mai liniștit. Pe lângă faptul că întâlnești o viperă pe un traseu de via ferrata, foarte dificil, unde nu ai loc de manevre, își găsise loc să stea la soare unde trebuie să te delonjezi. Cu toată energia rămasă am urcat următorul segment de perete vertical dar cu multe prize cred că în mai puțin de un minut. Acum sunt chiar sub vârf, văd cablurile de la hamace, dar îmi arunc privirea și în spate să văd dacă mai mișcă ceva acolo. În câțiva pași termin traseul. Răsuflu ușurat și stau cugetând rezemat de o stâncă. Fac câteva poze, apoi ca să-mi ofer o recompensa pentru reușită a mai trecut odată Podul Indian. Mă retrag pe același traseu ca la precedentele două. O găsesc pe Mary stând pe podul peste Râul Galben la soare privind spre stâncă. La 2h17 minute cât a durat cu totul este de înțeles. Mergem la mașină, apoi coborâm în Baia de Fier la supermarketul Profi, unde ne aprovizionăm cu apa minerală, băuturi carbo, hamburgeri, cartofi prăjiți, piersici și muștar pentru ouăle fierte de acasă. Prima greșeală pe care trebuie să o recunosc, este că am subestimat traseele de via ferrata. Sunt extrem de solicitante din punct de vedere fizic. Trebuie hrană ca lumea să susții efortul. Pauza lungă de prânz pică foarte bine. Era prea devreme să ne gândim la somn, așa că ne mai gândim la un traseu, mai ușor, de seară.

Dodo

Diferență de nivel: 100m

Dificultate: C (mediu)

Așa îl alegem pe Dodo. Ajungem la baza versantului după ce străbatem jumătate din distanța intrare-ieșire Peștera Muierilor. Intrarea în traseu este marcată vizibil, ca și la precedentele. Traseul începe susținut cu o cățărare scurtă, după care urcarea continuă pe o potecă montană pentru aproximativ 20 metri. Practic ultimul petec de pământ până în vârf. În față apare un perete de câțiva metri. Deși înalt este plin de prize pentru mâini și picioare. Pentru Mary pare dificil și obositor, eu ce mai pot spune după ce reușești Spirala Mare. Încet, câștigăm altitudine. Cu multe pauze ajungem sub vârf unde ne așteaptă o alta scurtă cățărare pe care o depășim fără probleme. Final de Dodo. Retragerea o facem pe un vâlcel marcat cu bulină roșie și albastră.

Ne întoarcem la mașină, mâncăm de seară ce mai aveam la noi, apoi transformăm mașina în campervan. Pentru că nu era încă întuneric am făcut câteva plimbări prin zona peșteri. Am vorbit cu băieții de la salvamont, mai ales despre întâlnirea cu vipera, apoi am avut un dialog cu cei de la White Wolf (proprietarii traseelor de via ferrata) și am aflat că mai lucrează la câteva trasee pe ambii versanți ai cheilor și după ce termină o să cartografieze toate traseele ca să facă și o hartă. Ne băgăm la somn, pentru prima data în "campervan". Pentru mine a fost perfect, deși pe la 22:00, ne-au omorât unii cu manelele, dar s-au terminat la fel de repede cum au început.

Concluzii:

-traseele, indiferent de nivel, sunt foarte solicitante și consumă multă energie. Trebuie hrană și hidratare pentru a încerca mai multe.

-traseele, tind bine spre alpinism. Pasajele, unde sunt diverse elemente ajutătoare, sunt foarte rare sau lipsesc în totalitate.

-cablul de siguranță există pe fiecare traseu în parte, pe toată lungimea lor și este de 10 mm, cum este recomandat de normele UE.

-Eu am făcut 6 trasee ( 2D, 1C și 3B) însumând aproximativ 5h cu 755 D+ și Mary 5, asta ca o pregătire și o evaluare a potențialului de a încerca o ascensiune la Matterhorn. Mai este de munca pentru 7-8 ore de efort, la o altitudine mult mai mare.

-am încercat din toate puterile să evit ținutul cu mâna de cablu și să folosesc prizele naturale, dar sunt multe pasaje foarte dificile mai ales pe traseele C și D.

-manușile utilizate, nu sunt profi, ci mănuși de largă utilizare, pe care le-am achiziționat din Dedeman (5 lei perechea) și le-am adaptat la alpinism. Au fost foarte utile, chiar dacă am avut și julituri.

-prima noapte în "campervan", a fost una grozavă, cu multe lucruri bune și de luat în considerare pentru alte dați, cel puțin ceasul de la mână mi-a indicat parametrii de somn buni în condițiile în care am fost faultat binișor.

-zona este frumos amenajată, exista multe locuri de parcare, piste de biciclete, centru de închiriere biciclete, terase, pensiuni.

-nu am luat multă mâncare de acasă, că în Baia de Fier, la mai puțin de un kilometru de mers de peșteră, există un Profi Loco New, unde se face pe comandă, meniu hamburger cu cartofi prăjiți la doar 8 lei, pizza, iar în supermarket găsești de toate, fructe proaspete, iaurturi, etc. Încât nu avea rost să carăm de la Pitești mâncare, decât pentru micul dejun. Programul este unul îngăduitor pentru weekend, magazinul închizându-se la 22:00